Anul acesta mi-am incheiat cariera de dascal, dupa o munca continua de 27 de ani la catedra. M-am despartit cu greu de scoala, cu tot ce implica ea si de copiii mei frumosi si dragi pe care i-am iubit din toata inima! S-a intamplat mai repede decat era normal, sanatatea mea fiind cauza plecarii mele din invatamant. Nu regret nimic din ce-am facut, sunt mandra ca majoritatea elevilor mei au devenit oameni adevarati, puternici si cinstiti, iar daca ar fi s-o iau de la inceput as face aceeasi meserie cu mare drag! Am, totusi, o durere in suflet legata de faptul ca nu am reusit, pana la sfarsitul activitatii mele, sa-l ajut pe Octavian, baietelul cu ochi mari, negrii, din clasa a treia. Povestea lui e trista si doare pe oricine are un dram de omenie in suflet! Octavian traieste intr-o familie modesta, cu o mama extrem de bolnava (boala psihica) si un tata total iresponsabil, alcoolic si violent. Poate nimic deosebit, pana aici, daca copilul nu ar avea si el probleme de sanatate: un retard psihic de 2-3 ani, cu probleme de vorbire, cu comportament usor deviant, cu stari confuze si uneori agresive. Si cu toate acestea, Octavian e un elev care munceste enorm sa tina cat de cat pasul cu clasa, chiar daca nu reuseste prea mult. Face efoturi mari sa respecte cerintele scolare, uneori cu pretul caderii totale fizice si psihice (care dureaza si 6-7 zile de zacut in pat). Mult sufera acest copilas care suporta in afara ironiilor si glumelor rautacioase ale colegilor de clasa, pedepsele crunte aplicate de tatal sau, un om tulburat de alcool si ignoranta! Acesta nu accepta ca ar avea un baiat bolnav, aplicandu-i pedepse corporale si verbale pentru tot ce face gresit, pentu tot ce nu reuseste sa faca, sau pentu notele slabe pe care, uneori, le mai primeste. In aceasta situatie disperata este si mama copilului, care, bolnava fiind, nu poate reactiona prea mult, mai ales ca si ea suporta acelasi tratament inuman din parte sotului. Am purtat nenumarate discutii cu aceasta familie, incercand cu diperare sa-i conving sa-l dea pe Octavian la o scoala speciala, unde ar avea ajutor de specialitate calificat si unde viata lui s-ar imbunatatii considerabil. In zadar! Poate mama ar fi acceptat, dar de frica sotului refuza, iar el - tatal nici nu mai vrea sa mai stea de vorba cu mine. Ce poti sa astepti de la un om fara inima si cu mintea tulbure de bautura? Pentu Octavian era o speranta de mai bine, de liniste si pace sufleteasca, un refugiu departe de tot cosmarul in care traieste! In intelegerea lui greoaie, plecarea la scoala speciala echivala cu mutarea intr-o alta lume care sa-l inteleaga si sa-l accepte asa cum e: un copil bolnav, insingurat, dar prietenos! Aceasta e durerea mea de profesor care nu a reusit sa aduca alinare in inima unui copil disperat si lovit de soarta! Sper ca intr-o zi sa inteleaga si ma ierte!
>
