Incep prin a spune ca sunt singura la parinti, iar parintii mei au fost destul de severi cu mine in copilarie si inca sunt. Nu au fost niciodata multumiti de ce am facut eu, mereu preferau sa asculte pe altii decat sa ma asculte pe mine, in plus mama mea este de alta religie si am fost supusa multor restrictii (fara farduri, cercei, discoteci, prieteni prea multi). 20 de ani am auzit mereu ca nu sunt buna de nimic, ca nu fac nimic bine si ma comparau mereu cu alte verisoare care mereu erau mai "bune" decat mine. In plus, imi lipseste intimitatea.
Acum sa spun si despre mine... Am o personalitate melancolica, o fire mai retrasa si sensibila, insa si ambitioasa. Incercam sa fac orice ca sa le fiu pe plac alor mei, sa fie si ei multumiti de mine. Acum sunt studenta in ultimul an, la doua facultati. Am inceput a doua facultate, doar din ambitie, sa le demonstrez ca pot. De 3 ani am un prieten cu care ma inteleg foarte bine, cred ca daca nu ar fi el, nu as putea sa trec prin atatea esecuri. Problema e ca a mei nici nu vor sa auda de el. La inceput au fost de acord, acum insa, au zis ca daca ma voi marita cu el, nu numai ca ma vor dezmosteni, insa nici nu imi va mai deschide usa. Ei spun ca nu are scoala (doar liceul), ca nu e destul de mare pentru mine... ca e urat... bla bla... Si toate asta pentru ca e de alta religie decat este mama. A avut grija sa il faca si pe tata sa fie impotriva lui. Eu insa nu am de gand sa renunt la el.
Orice as face imi iasa pe dos, nu pot sa ma concentrez, plang in fiecare zi pentru ca nimeni nu e multumit de mine. Mereu incurc pe cineva. Orice plan imi fac iasa exat invers. Acum fac scoala de soferi insa sunt nesigura pe mine si nu am curaj sa iau initiative si mereu gresesc. Stiam de la inceput ca nu voi avea destul curaj dar totusi am vrut sa incerc. Sunt sigura ca nu voi lua carnetul.
Daca ar fi toata viata asta o teorie m-as descurca mai bine. Cateodata imi doresc sa fie totul in vis si in realitate sa pot sa am curaj sa fac mai mult, sa locuiesc doar cu prietenul meu, dar sa am si parintii alaturi de mine pentru ca tin mult la ei si in sufletul meu stiu ca ei imi vor binele si ca vor sa fiu perfecta.
Am incercat sa discut cu ei dar degeaba, parerile mele nu conteaza. Trebuie sa recunosc ca niciodata nu mi-au lipsit banii, mereu am avut dar degeaba, fericirea nu se cumpara. Sunt foarte dezamagita de mine. Devin tot mai nervoasa si mai stresata. Nu mai stiu ce sa fac. As vrea ca dupa ce termin facultatile sa plec de acasa, dar mama imi spune ca daca fac asta, o voi baga in pamant de suparare. Va rog sa imi dati un sfat.
>
