Am crezut ca sunt un poet adevarat

Ani de zile am crezut ca sunt un poet adevarat. Am crezut in cartile mele desi, odata publicate, nu le-am mai recitit. Ma bazam pe reactiile celorlalti, pe spusele prietenilor mei si pe cele ale necunoscutilor ( si ce daca putinilor) cititori de poezie, pe faptul ca luasem premii importante si ca textele mele erau traduse in tot mai multe limbi. Astfel puteam merge mai departe, scriind si crezand cu toata fiinta mea ca asta trebuie sa fac.

Au trecut sapte ani de la aparitia primului meu volum de poezie – si cinci de la cel de-al doilea - pana sa le pot reciti. (Ne)norocul meu a fost ca, pentru sase luni, am ajuns bursier al Akademie Schloss Solitude – si aici (de cand visam asta!) aveam tot timpul din lume doar la dispozitia mea. Cum nu puteam inca sa scriu, m-am gandit ca e timpul sa-mi recitesc cartile. Asta am si facut.

Dumnezeule mare! Niciodata n-am banuit cat de mult te poate trada propria literatura! Nimic din ce banuiam nu era acolo, absolut nimic! Unul dupa altul, poemele imi lamureau cum stau lucrurile: erau textele unui autor mediocru, cum atatia altii pe lumea asta, poeme moarte care nu mai depasesc hartia si din care razbate un miros tot mai greu de statut.

Niciodata in toata viata mea nu m-am simtit mai umilit. Durerea era insuportabila, prea mare ca sa caut un umar pe care sa-mi plang de mila, prea devastatoare ca sa uit totul. Si ce poti sa faci cand lucrul in care ai crezut cel mai mult pana atunci se dizolva intr-o clipa?

Asa am scris Irezistibil. Facandu-l pe Dan Coman personaj si umilindu-l in cele mai abjecte moduri, desfiintand una dupa alta cartile pe care le-a scris, aducand toata neputinta lumii acolo si aruncand-o peste fiecare rand. N-a fost cea mai eleganta cale de a supravietui acestei nenorociri, dar pentru mine a fost singura.

Dan Coman

de citit:

Citeste un fragment din carte.