Orchestra portocalie - fragment din volum

Fiecarei intamplari ii este dat sa ramana inscrisa, in memoria celor ce o traiesc, sub cupola atotcuprinzatoare a unui sunet anume, a unui miros, a unei culori. Orice gest, orice cuvant, orice alt detaliu va fi regasit numai invocand acel unic semn, mica eticheta a intamplarii arhivate in memoria noastra emotionala.

Aceasta zi ne-o vom aminti impregnata de aroma piersicilor rostogolindu-se ca niste bile de biliard, turtind cu zemoasele lor trupuri iarba inalta, pe-ale carei varfuri obraznice se sprijinea, facand valuri moi, pledul galben. Darianei ii va fi usor sa invoce mirosul seara de seara, caci acesta va ramane imbibat in tesatura cu care ea isi va acoperi patul. Cu nasul afundat in pledul daruit de el, cu ochii tintind peretele intunecat, isi va aminti intocmai cum piciorul lui a lovit cosul de rachita din colt, facand piersicile sa invadeze voioase terenul de joaca.

Sub cupola acestei arome, Dariana isi va regasi propria uimire, si-si va musca buza de jos amintindu-si cum trupul barbatului drag se ridicase deasupra-i, cu mainile proptite de-o parte si de alta a umerilor ei ingusti si ingustati de rusine, si umbra lui crescand, acoperind petecul de cer pentru ca ne-ntamplatele sa se-ntample in bezna, asa cum ea se rugase. Alaturi de ei, bicicletele culcate pe-o parte, cu rotile ridicate in sus precum copitele unor animale istovite, si, mai devreme, pasii lor inaintand in padure, cautand locul bun si lasand mult in spate cararea pietruita si, si mai in urma, oftatul lui, ce-i ridicase usor bluza de pe piept, umfland panza subtire ca pe o piele uscata, acolo, la popasul de la buturuga pe care se-odihnisera cateva minute, unde el se sufocase dintr-o data, ametise, ceva se-ntamplase, si-i spusese “Hai!” ridicandu-se brusc si tragand-o de mana, iar ea nu stiuse incotro, inainte sau inapoi, caci ii surprinsese clatinarea, ezitarea, tremurul, dar nu le intelesese, si atunci isi daduse seama ca e in padure cu un strain.

Si, mai devreme, bucuria revederii fara apasarea urmarii, cea care avea sa vina abia putin mai tarziu, cand isi conduceau bicicletele ca pe vacute, tinandu-le de coarne si mergand pe jos cu grija, sa nu se loveasca de pedalele ce se invarteau in gol, iar ea privise cu coada ochiului la imaginea lui reflectata intr-o vitrina, intrebandu-se oare cum arata trupul lui fara haine si imediat certandu-se pentru acest gand, fara a-si desprinde insa ochii de la cuta aceea, si apoi repetandu-si ca e totusi normal sa faca asta, caci foarte curand va fi in bratele lui.

Si joaca-joaca din strada, mai devreme, cand mana lui ii plesnise fundul ca pe-al unei fetite obraznice, acolo, la semafor, si privirea lui fugara, numai o clipa inainte, cercetand imprejurimile pentru a se asigura ca nu e vazut, si saua fierbinte, si ea pedaland gafaind, adulmecandu-i urma ca un caine credincios, tinand supusa calea bicicletei lui albastre, taind amandoi marginea orasului in acelasi loc, ca si cand ar fi crestat un inel, el deschizand drumul, ea urmandu-l, desi poate ca fusese invers, chiar invers, ea fusese capul nebuniilor si el o urmase, lasand in urma blocurile si asfaltul incins, indreptandu-se spre racoarea padurii, la picnicul premeditat al tuturor poftelor, unde putea sa se intample orice sau nimic si, mai devreme de-atat, cel mai devreme de devreme posibil, in cea dintai clipa cand il vazuse, asteptand-o la umbra unui paltin pietros, in intersectie, proptit de ghidon, sorbind o cafea dintr-un pahar de plastic, si degetele lui tinand marginea paharului, si sprancenele lui ciufulite, si iar mainile lui – exact cum si le amintea, drepte, osoase, albe – si ezitarile ei, si inca…

Toate acestea, invaluite in lumina verzuie a padurii, toate vor fi desigur arhivate cu sfintenie, pretioase comori, insa mirosul de piersici descatusat din cosul rasturnat, in momentul gratioasei rostogoliri, aceasta va fi pecetea de taina a dupa-amiezei lor, a intalnirii mult asteptate, unde promisiunile aveau sa se implineasca…

…Ah, dar promisiunile sunt facute sa fie uitate. Caci iata-l stand imbracat alaturi de trupul ei deja dezgolit pe jumatate, in inima padurii, iata-l, dragul de el, ca un baietel, cam jenat, spunandu-i ca nu-i deloc mandru de corpul lui – el, care traieste desenand trupuri! Si iata-l in sfarsit cedand sarutarilor, trist aratandu-si picioarele cam subtiri si pieptul insemnat de rani, si iat-o pe ea sarutandu-i fiecare crusta de pe pielea atat de draga, de parca i-ar saruta chiar boala si chiar varsta si chiar teama de moarte, vrand sa-i dea tinerete cu gura ei ce nu mai e nici ea tocmai tanara, alintandu-l cu mainile ei ce nu mai sunt de fetita, in timp ce ea, intreaga, chiar e doar o fetita intr-o cadita calduta, o barcuta plutind in deriva, si-atat.

Iar promisiunile mor, caci dincolo de inelul taiat al orasului realitatea rupe lanturile de cuvinte si e insuportabil de buna; dulce victima, dulce calau, unde fugiti, si cine-s copiii care se joaca pe pledul vostru de aur?

Copacii isi inlantuie radacinile pe sub pamant, in teribile, cutremuratoare imbratisari, fac dragoste pe sub ei inaltand dreptunghiul galben la ceruri, si iata-l acum, armasar adapat din izvoarele ei tainice, scuturandu-se si inaltandu-se deasupra, tanar, nespus de frumos, cu obrajii lucind, cu buzele spumegand, din ochi aruncand scantei, strunind-o cu gesturi dibace, sa nu i se abata din voie.

In ochii ei supusi se oglindeste chipul lui iubit, tot mai mare, si-n dulcea apropiere mai apuca sa vada numai blandetea armasarului ce-o striveste-n imbratisarea puternica. Isi strange repede pleoapele, speriata, biet fluture abia tinandu-si aripile lipite de trunchi. Imaginea lui a ramas captiva inauntru, in timp ce intregul lui trup o atinge, pana ce-l simte cu totul in ea, si tot nu se uita, tot nu se uita la el, pleoapele-s stranse si promisiunile-s mici, iar animalele padurii urla a pofte, adulmecandu-le transpiratia, saliva, turband...

In dupa-amiaza aceea, la ceasul cand soarele se pitea rusinos dupa evantaiele stejarilor mustind de placeri interzise, nu un geamat, nu un oftat scapat printre buze, ci o rotunda, atotcuprinzatoare, nemaiauzita injuratura cutremura padurea. Posedata injura aprig, cu tot trupul ei zguduit, ridicata in coate, infigandu-si ghearele in pamant, cu ochii larg deschisi, aruncand din gatlejul uscat fiecare cuvant smuls dureros, ca si cum l-ar fi scuipat in obraz pe barbatul ce-o ridicase la ceruri.M-am speriat de moarte. Injuratura a rasunat teribil, tufele s-au clatinat imprejur, si-am crapat de rusine, cum stateam acolo, pierduta. Era sa mi se sparga timpanele, desi credeam ca sunt departe, ca ramasesem inca lipita acolo, cuibarita langa peretele rece, abia murmurand “nu te mai recunosc…”.

Si nu intelegeam: eu, chiar eu, cea atat de echilibrata, sa fac una ca asta, sa injur ca birjarul? Dar sigura suta la suta nu pot sa fiu, caci acolo, in dreptunghiul galben mirosind a piersici, sub trupul lui, eram de fapt o intreaga, asurzitoare orchestra de femei... De-acum, rasul lui descatusat de neasteptata, cumplita mea injuratura ne invaluise pe toate.

Ma temeam? Mi se parea ca hohotele ori privirea lui uimita ma luminau ca un reflector urias? Avusesem dreptate? As minti. Mi-era bine, iar el continua sa ma iubeasca, razand. Se deschisesera cerurile si sub stralucirea incredibila eram noi, goi pusca, scaldati intr-o lumina verde ca-ntr-o baie divina. Era adorabil, cum ne tinea el sufletul in palme, mai ales noua, celor mai cinice si mai speriate, desi nu ne vedea, dar cumva ne simtea ca suntem acolo, cu mainile intinse a ruga.

Falsasem ingrozitor, stiam, dar eram frumoase, iar asta cumva ne scuza. Nesatule, am intins toate cele saptesprezece milioane de guri umede inspre buzele lui, iar cand el saruta unica gura de carne de parc-ar fi vrut sa ne soarba, sa ne scoata pe toate afara din trupul inca cutremurat de placere, atunci am simtit ca imi cresc aripi.

Dar apoi incepeam sa imi revin si deja ma temeam: daca, ajunsa acasa, privind in peretele meu rece ca-ntr-o oglinda, aveam sa vad ca nu-s aripi, ci doar o biata codita alba, de cobai? Of, vesnica teama… „Scumpa mea”, mi-a soptit, iar cuvintele lui imi spalara pe loc spurcatele buze, ca si cum ar fi sters, cu un puf inmuiat in ulei parfumat, poponetul murdar al unui nou-nascut.

Fragment din povestirea Orchestra portocalie, din volumul

 Citeste Povestiri cu coada - o confesiune a autoarei.

Vrei cartea? Comanda aici.