Pudra este romanul unei noi sanse, al unei noi nasteri

In august 2000, cind am inceput primul roman, am crezut c-a fost o intimplare. N-a fost. Pentru ca nu m-am mai putut opri. Romanul a devenit un reflex al placerii de-a imagina, care m-a contaminat pe viata. O placere simpla, omeneasca, brutala. Nimeni nu ma avertizase dinainte de violenta ei.

Cu Pudra, mi se intimpla a treia oara. Tot ce faceam recunosteam, pentru ca mai facusem, desi ma simteam la fel de inocenta ca la prima incercare. E placut sa traiesti a doua oara. Sau a treia. Sau a douazecea.

Dupa doi ani de expectativa sufocanta in care nu avusesem alt gind decit sa caut un nou subiect, acea zi de 15 iunie 2008, in care mi-am „vazut” pur si simplu subit personajul si tot ce-avea sa i se-ntimple, a fost una dintre cele mai frisonante. Traversasem un spatiu alb, iar spatiile albe dintre doua romane sint, pentru mine, ca o moarte cerebrala. Multi se intreaba de ce scriu cu predilectie despre moarte.

Ma uimeste si ma induioseaza nedumerirea lor, de vreme ce raspunsul, elementar, a fost formulat de altii, de mult: confruntarea cu propriile obsesii... care, doar ea, ajunge sa te elibereze... De data asta, am decis ca Vlad Carasiniu, protagonistul meu, sa transgreseze moartea, dar sa-si revina la viata. Asa cum revenisem eu la roman. Am vrut sa fac o concesie. Cu personajele tale e bine sa te pastrezi in bune relatii. Nu stii cind te scot din impas. Cind iti servesc pe tava destinul cel mai ofertant.

Iar cazul pe care am ales sa-l intrupeze Carasiniu este, cu adevarat, unul ofertant. El existase aievea, il traise un coleg de facultate din anii mai mari, n-avea cum sa nu ma afecteze. Mai ales ca probabilitatea unei morti incomplete, indecise, adica a uneia urmata de revenirea din starea cataleptica (in situatia in care omul se trezeste prea tirziu, adica dupa inhumare), am mai spus-o, mi s-a parut dintotdeauna mai monstruoasa decit adevarul unei morti definitive.

Colegul care mi-a servit drept model si, ca atare, si personajul meu isi revenisera insa in timp util. Dupa ce gasisem povestea, mai raminea sa aflu unde se va termina. Initial, intentionasem ca romanul sa se axeze exclusiv pe experienta, teribila, a trezirii lui Carasiniu in capela, pina in momentul evadarii.

Eram atit de debordanta pentru ceea ce voiam sa comunic, incit, in doua-trei zile, umplusem citeva zeci de foi. A trebuit sa ma opresc, pentru ca-mi amortise mina. Ragazul a fost de bun augur. M-am detensionat putin, mi-am cenzurat excesele emotionale si am admis sa largesc cadrul, urmarindu-l pe Carasiniu si in periplul sau postthanatic, pina la ziua. Dar numai pina la ziua.

Pudra este romanul unei noi sanse, al unei noi nasteri. Sau poate al unei noi ratari a aceleiasi sanse: la viata. Un roman din care inveti sa traiesti stiind ca traiesti, inveti sa induri, sa astepti. Sa amini. Sa te-amagesti.

Dora Pavel

De citit:

Citeste aici un fragment din roman.