Ce urmarim in viata de zi cu zi? Fac actiunile noastre parte dintr-un plan maret sau sunt o insiruire de obligatii la care nu stim cum am ajuns? Ne traim cu adevarat vietile, ne urmam visele? Sau suntem jucatori in visele altora?

Ma simt captiva in fericirea oamenilor dragi, obligata sa le aduc si sa le intretin bucuria. Imi iubesc copiii nebuneste, mai mult decat voi putea vreodata sa pun in cuvinte, mai mult decat pe mine insami. Sunt capabila de multe sacrificii pentru ei.

E doar un instinct, stiu, trebuie sa perpetuam specia, nu glorific dragostea materna, e cel mai firesc lucru din lume. Numai ca fiecare copil pe care il facem inseamna un contract nou de munca pe care il semnam, fara sa stim exact clauzele lui.

Uneori se nimereste sa fie un job usor – am prietene ai caror copii dorm, de cand aveau doua luni, de la sapte seara la sapte dimineata, iar eu le privesc cu o invidie fara margini, pentru ca eu ma trezesc in fiecare noapte de doua ori si pregatesc doua biberoane, iar la 6.30 noaptea s-a terminat, ma striga intai rugator, apoi tot mai insistent, pana cedez si il iau din patut. Si asta, de un an si jumatate.

N-as fi semnat niciodata un astfel de contract, nici nu ar fi fost legal, un angajat are totusi niste legi care il protejeaza, are macar dreptul sa doarma. Dar o mama? Ea are instincte... care ii protejeaza pe pui.

Ca sa mi se para totul mai usor, imi spun mereu ca pe patul de moarte nimeni nu regreta ca n-a petrecut mai mult timp la birou. Toti isi doresc sa fi stat mai mult cu familia.

Am vazut recent cum ies din oua puii de broasca testoasa, pe o plaja din Oman. Fiecare femela face 120 de oua, pe care le ingroapa in nisip, si dupa doua luni ies puiutii, care gasesc singuri drumul catre apa.

„Dar mama lor unde e?“, l-am intrebat pe naturalist. „Mama lor e in mare undeva, nu-si vede puii niciodata“, mi-a raspuns.

Noi ne crestem puiul 18 sau 20 de ani, daca avem mai multi, ne petrecem 25 sau 30 de ani din viata hranind, educand, protejand copiii. Eu mi-am dorit dintotdeauna trei copii!

Ca sa o intrec pe mama mea, care a facut doi copii, am descoperit cu surprindere si neplacere intr-o sedinta de psihanaliza...

Sunt acum cea mai buna actrita intr-un rol secundar, intr-un film regizat de copiii mei, in care tot ei sunt si actorii principali. Scenariul a fost scris candva, demult, de parintii mei.