Dora Pavel: Roman provincial

1. De ce v-ati concentrat asupra temei mortii in romanul „Pudra"? Este un fel de eliberare de o angoasa?
■ N-as vrea sa-i caut neaparat o determinare nemijlocita, intima acestei „obsesii“, mai ales ca romanele mele nu sunt autofictiuni. Sigur ca primul soc pe care il avem, copii fiind, este cel al momentului in care intelegem ca viata ni se va sfarsi intr-o zi, ca, daca acceptam sa traim, o facem numai sub spectrul acestui compromis, al acestei crunte amagiri. Adevar pe care unii dintre noi il asumam, e drept, in toata goliciunea lui, clipa de clipa. In ce ma priveste, poate si pentru ca in copilarie am fost martora unei grozavii: deshumarea, vizavi de locuinta noastra, a unui mic si foarte vechi cimitir, proces la care am asistat in detaliu.

Mai tarziu, in anii ’80, am mai trait o trauma: demolarea casei parintesti. Am resimtit aceasta barbarie la fel de acut ca pierderea unei fiinte foarte dragi.

Totusi, n-as spune ca aceste „cruzimi“, in fond minore, pe care mi le-a oferit destinul justifica obstinatia cu care revin asupra temei mortii. Sensibilitatea mea ar fi fost si fara ele exact cea care este: una de tipar sceptic. Probabil ea a generat si pretextul romanului meu, Pudra: revenirea dintr-o moarte clinica. Nu pot ascunde ca, mai mult chiar decat moartea insasi, m-a ingrozit dintotdeauna „accidentul“ unei morti declarate ca atare in mod eronat. Cazurile, teribile de trezire prea tarzie la viata sunt destul de frecvente.

Recunosc, n-as putea imagina si descrie niciodata o asemenea postura, m-as sufoca, ar fi peste puterea mea de indurare. Tocmai de aceea, situatia personajului meu e una fericita. Personajul meu „invie“ in timp util, inainte de inhumare, fiind astfel redat vietii.

2. Romanul dvs. are in fundal atmosfera apasatoare de provincie, care mie mi se pare foarte realizata estetic. Ce credeti despre „provincie“ vs. „centru“? Mai precis, cum se vedere realitatea din provincie?
■ Provincia este un mediu esentializat. In toate sensurile. Un spatiu identitar ceva mai static, care pare a se revela cu incetinitorul, insa cu atat mai insinuant, mai provocator pentru spirit. Perimetrul e mic, catedralele, muzeele, strada trepidanta, institutiile si zidul vechi al orasului, toate sunt comasate. Ca autor, poti lesne aluneca, din doar cateva tuse, fara efort, dintr-o „scena“ in alta, dintr-o dimensiune umana in alta. Plasata intr-un asemenea cadru stramt, „provincial“, naratiunea (indeosebi cea care mizeaza pe spectacolul subconstientului) e avantajata. In Pudra, personajul meu, tanarul restaurator de arta, rataceste si se ascunde pe strazi ca un infractor. Sub lumina rece, artificiala a noptii, cladirile ii par stihiale si cavernoase, peisajul lugubru.

Totusi, odata scapat din capela, el nu mai este prizonierul unui labirint alienant real. Doar distorsiunile lui interioare, doar spaimele, indoielile si vinovatiile lui activeaza si accentueaza penumbrele.
Cosmarul e inauntrul sau. Cel atins pentru cateva ore de frisonul mortii intelege abia acum ca, orice-ar face, nu va avea scapare. Ca pentru el, ca si pentru ceilalti semeni ai lui, mai devreme sau mai tarziu, „undeva, la capetele orasului, toate ferestrele sunt batute in scanduri”. Din aceasta perspectiva, as spune ca provincia inseamna „inchisoarea“ in care marsaluim cu totii, fara s-o stim, si care ne insoteste pretutindeni.

3. Ce reprezinta pentru dumneavoastra ideea de a scrie, de a crea?
■ Va pot spune ce mi se intampla cand nu scriu, adica in zona alba dintre romane. Ma incearca depresia, devin nesuferita pentru cei din jur si pentru mine insami, totul in preajma e inutil si penibil, si urat, urat, urat. Simt timpul infasurandu-ma peste umeri, cum ar spune Carasiniu, personajul meu, „ca adierea de dupa moarte a mortii“. Nu-i placut, nu? Exista o singura scapare: sa incep curand un nou roman.

Interviu realizat de Iuliana Alexa