Cred ca orice scriitor isi viseaza sa scrie o carte mare – nu neaparat in dimensiuni, ci „mare” in sensul de „cuprinzatoare”. Dupa cum vad eu lucrurile, nu trebuie nici sa fie una care sa contureze un sistem filosofic propriu al autorului, nici sa fie neaparat o fresca a unei epoci. Poate sa fie si asa, si asa. Altceva e important.
Cred ca orice scriitor isi viseaza sa scrie o carte mare – nu neaparat in dimensiuni, ci „mare” in sensul de „cuprinzatoare”. Dupa cum vad eu lucrurile, nu trebuie nici sa fie una care sa contureze un sistem filosofic propriu al autorului, nici sa fie neaparat o fresca a unei epoci. Poate sa fie si asa, si asa. Altceva e important.
O carte mare e una in care cititorul, odata intrat, sa se simta atit de cucerit de poveste, de personaje si de intimplari, incit sa se poata muta cu mintea acolo, in lumea imaginata de scriitor. Si, eventual, oricit de lunga ar fi cartea, sa ii para rau ca se termina atunci cind se termina.
Nu pot spune ca Noapte buna, copii! e asa – ar fi o lipsa de modestie. Dar pot sa recunosc ca e un roman pe care l-am dorit sa fie asa. Si mai pot spune linistit ca e o carte pe care n-as fi putut sa o scriu acum zece ani. Nu o stiam cind am inceput s-o scriu, dar mi-am dat seama de asta imediat ce am terminat-o. Adica dupa aproximativ patru ani.
Mi-au placut intotdeauna cartile cu gasti de prieteni din copilarie, care apoi cresc mari si devin... Dumnezeu stie ce! Orice. Cred ca asa s-a nascut, incetul cu incetul, Noapte buna, copii!. Am gindit-o demult, am lucrat la ea vreme indelungata, m-am documentat cit am putut (si pentru partea care se petrece in anii 1980, dar mai ales pentru povestile din Los Angeles), iar acum imi dau seama ca mi-e greu sa spun ce anume e fara sa povestesc tot romanul.
Mi-ar veni mai usor sa anticipez eventuale comentarii si sa spun ce nu e. Nu e o scriere autofictionala si nu se bazeaza pe biografia mea. E drept ca m-am jucat un pic si i-am dat lui Paul Gaitan, unul din personaje, datele mele (scriitor care in 2000 locuieste la Iasi), dar cam atit. Eu nu am incercat niciodata sa trec ilegal granita in fosta Iugoslavie in anii 1980, nu am facut facultatea in Iasi si nu am prieteni care sa fi vindut droguri sau sa fi avut legaturi cu industria pornografica din Los Angeles. Nu am primit nici o bursa literara, nu am divortat si nici nu am avut un roman tradus fara succes (sau cu succes) in Statele Unite. N-am nici un prieten care sa-si fi cumparat vreodata un Chevrolet Corvette rosu.
Iar daca ar fi sa prezint un fel de introducere la Noapte buna, copii!, cea mai potrivita mi se pare una scrisa de altcineva, care si-a asumat vocea tuturor personajelor:
„Sintem Cristina, Marius, Paul si Leo. Prieteni dintotdeauna. Am fost pionieri in anii ’70, utecisti, rockeri si punkeri in anii ’80. Copilaria noastra a fost o vara lunga si stralucitoare, intr-un sat de la granita cu Iugoslavia. Am pindit topurile cu muzica occidentala la Radio Beograd, ne-am intolit la piata de sirbi din Oravita, ne-am jucat de-a Omul Negru si in umbra lui. Si am visat mereu sa ajungem Dincolo, cit mai Dincolo. Intr-un fel sau altul, am ajuns cu totii.
Povestea noastra e cea obisnuita pentru generatia Epocii de Aur. Avem de toate: muzica, sex fara cauza, tradare si moarte si, nu in ultimul rind, marile sperante.”
Citeste aici un fragment din carte.
