Teodor Duna, confesiune: Dupa nasterea cartii

A existat o carte. Numele ei fie de-a viul. O carte care m-a izolat luni intregi in casa, pe care am asteptat-o, pe care am urat-o si de care am fost indragostit in acelasi timp, o carte capricioasa, care nu se lasa incheiata, o carte care atunci cand pleca imi dadea senzatia ca nu se va mai intoarce. Deci o carte care s-a nascut in aproape 3 ani de cautari, ezitari, taceri dureroase, dar si de nopti in care scriam zeci de pagini, ca hipnotizat, de zile in care nu mai traiam deloc in apartamentul meu de doua camere, ci intr-o camera foarte lunga, cu multa ceata, in care uneori ningea, dar cel mai des era o liniste de miez de noapte. Si nu dormeam intr-un pat obisnuit. In fiecare noapte, patul se intindea in toata camera, spargea fereastra si incepea sa acopere intreaga lume si patul ma legana de la o margine la alta a cerului.

E o carte scrisa de un altcineva, care putea sa vada si sa simta mult mai mult, ale carui perceptii se dilatau. De un cineva care fie se simtea plin de o mie de vieti, fie il obosea pana si aerul. Scriind, poti fugi de ce are lumea mai agresiv, te poti retrage intr-o lume nu neaparat mai linistitoare, dar numai si numai a ta – intr-o lume mai calda. In acea lume poti pluti peste intinderi de trandafiri, poti vedea cai albastri, poti sta linga un rau si sa privesti cum zeci de paturi aluneca pe apele lui. Iti poti permite marea libertate de a fi oricine, ramanand tu. Si este o imensa bucurie. Pentru ca scriind, iesi dintr-un timp care, mereu, insesizabil, ne anunta propria disolutie. Multe din gesturile noastre sunt, intr-un fel inconstient, dictate de constiinta propriei noastre morti. Iar in acel timp, al literaturii, aceasta anxietate si aceasta angoasa dispar.

Ma numesc Teodor. Am 29 de ani. Am publicat o carte acum cateva luni. Numele ei fie de-a viul. Este chinuitor sa scrii despre o carte care nu se mai afla in tine. E ca si cum ai vorbi despre o femeie de care ai fost indragostit. Asa ca vorbesc despre cartea asta ca despre o femeie care de luni in sir ma paraseste, dar care trei ani m-a tinut in brate, m-a invatat sa ma uit la cer, sa ma uit la lumina, m-a facut sa imi doresc numai in bratele ei, m-a invatat sa o ating de parca pielea ei ar fi fost un alfabet pentru orbi, m-a invatat sa merg de parca as fi fost inconjurat mereu de parul ei. Acea femeie timp de trei ani mi-a silabisit fiecare parte a pielii ei – si asa i-am invatat trupul pe dinafara.

Ma numesc Teodor. Am scris o carte care de luni de zile se desparte de mine. Acum doar ea ma mai tine in brate. Eu am ochii goi si un ras nefiresc. In urma oricarei despartiri te intorci la un tine mai gol, mai uscat, te apropii mai mult de acel timp al spaimelor si neputintelor. In curand, poate, eu si de-a viul vom fi doua singuratati, care abia ne vom mai aminti de caldura acelei imbratisari.

El imi zice Carla. In jurul numelui meu a crescut corpul meu. Sunt o fata. Locuiesc intr-o casa, pe un camp, la marginea Bucurestiului, in cartea lui Teodor. A ajuns la mine intr-o dimineata. Avea ochii rupti pe dinauntru. Se credea mort. Ma credea si pe mine moarta. De fapt, uitase ca poate atinge, uitase ca este viu. Vorbea frumos, despre un oras de sare in care, candva, vom locui impreuna. Vrea sa ma faca sa vad cu adevarat lucruri care nu exista. Eu vreau mereu sa-i aduc aminte ca are corp si ca ma poate atinge. Poate el imi vorbeste prea mult despre caii albastri, poate eu ii doresc prea mult mainile si buzele. Cred ca suntem luminosi si faramitati.

Numele meu fie de-a viul. Am ochi de lapte si dinti de lapte. Asta pentru ca sunt doar de cateva luni pe lumea asta. Acum pot spune ca sunt o carte, poate sunt o carte despre trup, despre lumina, despre atingere. Nici nu vreau sa stiu. Eu mi-as dori cel mai mult ca trupul meu sa para adevarat, la fel de adevarat precum i-am fost si lui Teodor. Vreau doar sa bucur. Si pentru mine asta e chiar indeajuns.

Teodor Duna

de citit:

Citeste aici o selectie de poeme din volum.