Conflictul e sufletul teatrului, literaturii si evolutiei. Fara conflict nimeni n-ar evolua (desi aici ii am in vedere mai ales pe cei capabili de conflict interior). Fara conflict ne-am plictisi de moarte la teatru. Fara vesnicul conflict cu lumea nu s-ar mai naste scriitori si tot asa. Cu toate astea, in viata reala fug cat pot eu de mult de conflict. Sunt capabila de cele mai mari lasitati si compromisuri, ca nu cumva sa supar pe cineva. Si cu toate astea, reusesc destul de des sa supar oamenii.
Conflictul e sufletul teatrului, literaturii si evolutiei. Fara conflict nimeni n-ar evolua (desi aici ii am in vedere mai ales pe cei capabili de conflict interior).
Fara conflict ne-am plictisi de moarte la teatru. Fara vesnicul conflict cu lumea nu s-ar mai naste scriitori si tot asa. Cu toate astea, in viata reala fug cat pot eu de mult de conflict. Sunt capabila de cele mai mari lasitati si compromisuri, ca nu cumva sa supar pe cineva. Si cu toate astea, reusesc destul de des sa supar oamenii. Mai mult, reusesc sa supar oameni care nu ma cunosc si carora nu le-am facut nimic. Si asta doar folosind uneori anumite cuvinte (putine, dar urate) in lucrurile pe care le scriu.
N-o sa-ncep cu Henry Miller, pentru ca de data asta am avut o revelatie personala: toti suntem la un moment dat de o parte sau alta intr-un coflict, dar sunt aproape sigura (si asta e revelatia) ca in orice conflict cronic exista momentul acela de gratie in care esti cel mai aproape sa empatizezi cu ambii poli. Un moment in care rezolutia conflictului tine in cea mai mare masura de liberul tau arbitru, si nu de echilibrul de forte. Intr-un astfel de moment ma aflu eu acum – sunt in prag de 30 de ani si m-am surprins in ultimul an spunand lucruri de genul „noua generatie este mai... decat eram noi” sau „pustii din ziua de azi sunt atat de...”. M-am speriat. Si in acelasi timp mi-am dat seama ca atata timp cat inca sunt constienta si inca ma sperii de mine, nu e totul pierdut. Ma aflu inca in momentul de gratie in care mai pot empatiza cu „pustii din ziua de azi” dar incep, in acelasi timp, sa-i inteleg si pe „dinozauri”.
Asa s-a nascut Ca picaturile de sange pe linoleumul din lift. Din incercarea de a empatiza cu un tanar teribilist si angoasat, revoltat pe tara si lumea in care traieste, dar si cu mama lui insuficient de educata, incapabila sa-l inteleaga mai mult decat o face gura lumii. Nu stiu daca mi-a iesit sau daca va voi convinge. Dar simt ca eu una am evoluat din conflictul asta. Nu pentru ca am iesit invingatoare sau invinsa, ci pentru ca am trait la maxim momentul de gratie, de granita, in care am fost foarte aproape sa inteleg ambele tabere fara sa le judec. Am scris aceasta carte cu speranta ca atunci cand va mai trece timpul pentru mine, in oricare din sensuri, cartea asta imi va reaminti de momentul de echilibru si toleranta maxima. Ceea ce va doresc si dumneavoastra, in toate conflictele inevitabile de pe scena vietii. 
Cat despre vesnicul scandal legat de limbajul vulgar si „imaginea Romaniei in lume”, va las cu un spoiler – judecata la care ajunge Maria Hristescu, adevarata scriitoare a romanului, vanzatoare de flori, vaduva, obeza si facuta de rusine de propriul fiu: „Si atunci m-am gandit ca injuraturile sunt ca picaturile de sange de pe linoleumul din lift. M-am gandit ca uneori ele inseamna moarte si uneori ele inseamna un pic de sange curs din nas si alteori ele inseamna numai bulion.” Restul e conflict.
Citeste aici un fragment din carte.
