Cand un inceput poate fi o continuare

La editura Trei va aparea in toamna un volum premiera. Cateva povesti ale unor psihoterapii fascinante, relatate de psihologi, te vor duce in ascunzisurile mintii umane.

Un telefon de di­mineata cu o voce suava care cerea o programare la ca­bi­net au fost in­ce­pu­tul unei relatii terapeutice de aproape doi ani, pe care nu am ba­nu­it-o la acel moment. Artemis (a­ces­ta va fi numele de „scena“ al clien­tei me­le) m-a sunat sa faca o pro­gramare la cabinet, pentru psihoterapie, subliniind ca este trimisa de un medic psihiatru din oras, care a diagnosticat-o cu tulburare anxios-depresiva.

La prima intalnire am avut o surpriza: vocea suava de la telefon apar­tinea unei femei de o frumusete deosebita, gingasa, in jur de 25 de ani, care, prezentandu-se, mi-a strans mana cu asa o putere incat am avut senzatia ca mi-o va zdrobi. Pri­mul gand care mi-a trecut pret de o secunda prin minte a fost cum anu­me o persoana care pare atat de gin­gasa in tonalitatea vocii si in apa­renta fizica, poate fi atat de „pu­ternica“ de fapt. Am refuzat sa caut raspunsuri, cu toate ca m-ar fi ajutat (spun acum, dupa aproape doi ani de terapie cu Artemis).

Primele impresii

Ceea ce a urmat este cunoscut pentru un cabinet de psihote­rapie: palpitatii si transpiratie abundenta in autobuz si in magazi­ne­le mari, senzatia de sufocare in piata, ganduri legate de lipsa de control a propriilor reactii, insomnie de trezire (clienta declara ca se trezeste la 3-4 dimineata, desi nu avea un program care sa necesite acest lucru), lipsa poftei de viata constanta in ultimele doua luni.

Am aflat ca starea actuala a fost declansata de o relatie cu un tanar cu trei ani mai mic decat Artemis, care, in urma cu doua luni a decis sa intrerupa relatia de iubire. Motivele: diferenta de varsta si nevoia lui de libertate. Nimic care s-o implice personal pe ea, nimic care sa-i ofere ei posibilitatea de a „indrepta“ lucrurile – nici varsta, nici nevoia lui de libertate nu erau sub controlul clientei mele. Discutand pe parcursul sedintelor despre aceste aspecte, Artemis a in­teles (subliniez „a inteles“, pentru ca a ramas la nivel rational) ca una dintre caracteristicile sale este nevoia de control, asupra sa si asupra celorlalti.

Monitorizarea gandurilor in a­tacurile de panica a fost urmatorul pas in terapia cu Artemis. Usurinta cu care clienta intelegea ce are de facut si aplica in viata de zi cu zi mi-au dovedit ca era foarte motivata sa schimbe ceea ce traia. In acelasi timp, undeva, la nivel intuitiv, aceas­ta usurinta cu care se intamplau lucrurile imi dadea de gandit. Era pri­ma pacienta care diferentia usor si corect cognitiile de emotii, aplica acasa ceea ce stabileam in sesiunile de terapie, isi facea cu constiincio­zitate temele de casa si... avea rezultate. Am cautat impreuna sa vedem cum gandeste, atat in legatura cu starea ei psihica, cat si in ceea ce priveste relatia cu iubitul ei. Le-a disputat cu usurinta, le-a exersat de cate ori a avut ocazia, asa ca, dupa nici 20 de sedinte, starea clientei mele se im­bu­na­tatea.

Eram constienta ca depresia venea din anxietate si ca, odata cu stingerea simptomatologiei anxi­oase, depresia va scadea si ea in intensitate. Modelul balanta (u­nul dintre instrumentele specifice psihoterapiei pozitive, metoda pe ca­re o practic) dovedea foarte multa e­nergie investita in aria viitorului/ fan­teziei (specific pacientilor cu tulburare anxioasa, care rumineaza me­reu pe diverse teme) si in aria corporala (dorinta ei de a arata foarte bine, de a se ingriji – in ciuda lipsei poftei de viata si a depresiei usoare de care suferea).

Ce facea Artemis

Investea putina energie in munca/ realizare (clienta nu era angajata in perioada in care venea in terapie) si aria relatiilor sociale (Artemis declara ca cercul sau de prieteni si cunostinte era restrans la prietenul ei si cativa prieteni ai acestuia, pe care nu ii mai putea frec­ven­ta). Abordand cele doua arii in-­ ­vestite cu foarte pu­tina energie, am descoperit in­for­matii deosebite, care ne-au a­pro­pi­at incet de cea de-a doua parte a terapiei: Artemis a finalizat doar 11 cla­se si nu avea bacalaureatul luat, iar in ultimii opt ani nu a lucrat ni­cio­data (in mintea mea au aparut in­trebarile „cu ce bani isi plateste orele de terapie, cu ce s-a intretinut pana acum?“).

Spunea ca nu are niciun prieten al ei, ca nu a tinut le­ga­tura cu fostii colegi de li­ceu, pentru ca acestia au terminat scoala si erau studenti la diverse facul­tati, ca singurii prieteni erau cei comuni cu ai iubitului ei. Parea ca singurele ei relatii sociale erau cu barbati.

Eram in perioada de detasare (detachment (engl.) – etapa de in­che­iere a terapiei), dupa aproape 20 de sedinte in care clienta evoluase foarte bine (si foarte usor, chiar prea usor, in opinia mea). Ceva ma facea sa ma indoiesc de rezultatele ob­tinute, ceva nu ma lasa sa cred in totalitate feedback-urile pe care mi le oferea la fiecare sedinta.

Mi-am pus de cateva ori intrebari – ce anume nu ma lasa sa am incredere in ceea ce-mi relata clienta? Iar acel ceva avea sa iasa la suprafata in curand.