Proces negativ al memoriei constand din scoaterea din stoc a informatiei, pierderea amintirilor in urma stingerii legaturilor temporare sau a destructurarii sistemului de cunostinte acumulate, unele din ele ajungand sa fie izolate si sa nu poata fi recuperate pe cale asociativa.
Uitarea poate fi integrala sau partiala, definitiva sau provizorie ca in cazul reminiscentei.
Procesul uitarii se dezvolta treptat si poate fi reprezentat printr-o curba (Ebbinghaus). Se considera ca uitarea este cauzata de inhibitia retroactiva (de la noile la vechile cunostinte) sau de inhibitia proactiva (de la cunostintele noi la cele mai vechi).
Dupa Mac Geoch, o cauza a uitarii este interferenta reactiilor. J. J. Gibson arata ca prin diferentieri si generalizari se produc efecte de uitare.
Daca sarcina de cunoastere interpolata poseda un grad mai mare de invatare sau este mai ampla decat cele precedente ea contribuie la slabirea memoriei acesteia din urma (L. Postman).
Fenomenul uitarii este in genere util intrucat elimina informatiile care nu mai sunt necesare, creeaza noi disponibilitati. In unele cazuri uitarea este daunatoare si de aceea psihologia se ocupa de prevenirea ei, recomandind reinvatari periodice, sistematizari ale cunostintelor si asigurarea unei motivatii epistemice eficiente.
Freud a considerat ca uitarea este un efect al refularii, constand din indepartarea din constiinta a amintirilor neplacute si in dezacord cu exigentele morale.
In genere, uitarea este favorizata de dezinteres.
