WATSON, JOHN BROADUS

John Broadus Watson (1878 - 1958), psiholog behaviorist american, este fondator al scolii de psihologie behaviorista. Mai tarziu, a adus contributii importante la dezvoltarea stiintei cresterii copiilor.

A studiat filozofia la Universitatea din Chicago. Influenta combinata a profesorilor Dewey, Angell, Donaldson si Jacques Loeb, l-au condus pe Watson la o abordare descriptiva si obiectiva a comportamentului uman, abordare din care a rezultat teoria numita behaviorism (behaviour = comportament). Pe parcurs, teoria sa a fost influentata de studiile publicate de I. P. Pavlov.

A studiat comportamentul si capacitatea de invatare a animalelor, prin experimente cu soarici de laborator si pasari. A demonstrat ca procesul de mielinizare a fibrelor nervoase (proces de acoperire cu mielina in timpul dezvoltarii; la om, este complet la varsta de ani) nu are un rol decisiv in procesul de invatare. Aceasta demonstratie vine sa rastoarne teoria profesorului Gordon Moore care sustinea ca intregul comportament uman se desfasoara exclusiv pe baze chimice si fizice.

In 1913, Watson a publicat articolul Psychology as the Behaviorist Views It (Psihologia in viziune behaviorista) cunoscut si sub numele The Behaviorist Manifesto (Manifestul behaviorist). In acest articol, Watson subliniaza caracterul obiectiv, experimental al behaviorismului ca ramura a stiintelor naturii. Din punctul de vedere al behaviorismului, nu exista o linie clara de demarcatie intre om si animal, asa incat, comportamentul uman in toata complexitatea sa si cu tot rafinamentul reprezinta doar o parte din intreaga schema de studiu a behaviorismului.

In esenta, behaviorismul considera comportamentul uman, ca si pe cel animal, ca fiind reactie la o situatie data si nu rezultat al unui proces de deliberare interna, marcat de conditia psihica a subiectului. In opinia sa, analiza comportamentului si reactiilor este singura metoda obiectiva de introspectie. Aceasta viziune, combinata cu determinismul, evolutionismul si empirismul, au dus la ceea ce astazi numim behaviorismul radical.

Watson abordeaza teoria conform careia intregul proces de gandire se bazeaza pe vorbirea subvocala, idee pe care, anterior, o avansase H. S. Curtis, care chiar a incercat sa masoare miscarile laringelui in timpul gandirii.

Sediul conceptiilor sale privind cresterea copiilor se afla in lucrarea Psychological Care of Infant and Child (1928), de care, mai tarziu, s-a distantat, recunoscand ca a tratat simplist problematica. Ideea era ca cei mici trebuie tratati cu respect, dar nu trebuie manifestat prea mult atasament emotional, lucru sustinut, de altfel, si de psihanalisti, care considera ca atasamentul emotional puternic poate duce la dezvoltarea unor adulti dependenti si labili. Totusi, progresist pentru vremea lui, Watson se exprima foarte categoric impotriva pedepselor corporale.

Experimentul Little Albert (Micul Albert) din 1920 este cel mai controversat demers experimental din cariera lui J. B. Watson si, in general, din activitatea de cercetare in psihologie. In cadrul experimentului, Watson urmareste sa demonstreze ca raspunsul emotional poate fi conditionat sau invatat.

Copilul, Albert, se dezvolta normal si prezenta stabilitate emotionala. Cand Albert avea varsta de 8 luni, Watson incearca sa determine daca un zgomot puternic produce la copil o reactie de teama. Copilul este asezat intr-o camera iar un asistent plasat in spatele lui produce un zgomot puternic lovind cu ciocanul intr-o bara de otel. Prima data, copilul tresare puternic si intinde mainile. A doua oara, incepe sa tremure, iar a treia oara plange. Experimentul s-a repetat de cateva ori, apoi s-a diversificat. Copilul a fost confruntat cu animale (soareci, iepuri, maimute), cu flacari, cu vata de bumbac, cu masti. In aceste situatii, copilul nu a manifestat teama sau enervare.

Intr-o faza urmatoare, Watson a asociat zgomotul pe rand cu fiecare dintre factorii care nu-l speriasera pe copil. La inceput, copilul incerca sa atinga animalul, dar se retragea cand se producea zgomotul. La a doua incercare de acelasi fel, copilul incepea sa planga. Ulterior, isi reprima pornirea de a atinge animalul inainte de a se produce zgomotul. In cele din urma, copilul plangea la simpla vedere a animalului. Chiar un caer de vata ii producea reactie de teama intensa. Toate acestea au fost inregistrate, apoi s-au desfasurat cu public.

Watson a repetat experimentele in intuneric, apoi la lumina. A verificat cat timp asociaza copilul stimulii intre ei, apoi a prelungit experimentele luni de zile, pana cand cei responsabili pentru copil – familia, probabil – nu l-au mai adus pe copil la spital pentru sedintele lui Watson.

Dar Watson a pus in evidenta conditionarea senzatiei de teama care, asadar, nu este apriorica ci se bazeaza pe experienta. Quod erat demonstrandum. Concluzia acestui inetic experiment poate fi translatata asupra fobiilor.