Viata noastra profesionala este, prin definitie, terenul unde ne exersam indrazneala si increderea in fortele proprii. A cere o marire de salariu, a schimba un job cu altul atunci cand nu ne mai convin conditiile, a lua decizii care ne privesc pe noi si pe altii, iata ce inseamna curajul. Cateva clarificari de la Horia Murgu, psiholog si coach
Ce poate ascunde determinarea de a face cariera si concentrarea pe acest aspect al vietii?
Horea Murgu: Destul de putini oameni din jurul nostru isi aleg o indeletnicire, o ocupatie, o profesiune care, apoi, prin recunoastere sociala, sa devina o cariera.
Conjuncturi familiale, sociale, contaminari culturale ii imping spre ceea ce ulterior se simt obligati sa confirme demni ca au ales, (cu argumente conventionale, de cele mai multe ori) ca victime resemnate sau rebele.
Asa-zisa alegere e mai degraba o decizie exterioara firii lor, fiindca stimulii din afara sunt mai agresivi decat neascultatele chemari interioare, fiindca „decizia“ se face inaintea unei interogatii interioare autentice sau macar atat de matura cat poate fi la varsta spirituala cand e facuta.
Fiindca autocunoasterea nu e „materie de studiu“ in educatie, fiindca uneori e incomoda, fiindca nu sunt destui cei care sa o faciliteze competent si responsabil.
Spaima de riscuri, siguranta, confortul stabil, „sacii in caruta“ care e de fapt dric ii fac pe multi sa dea „next“ la instalarea softului propriei vieti, fara sa citeasca optiunile, sa nici nu conceapa ca, in fata recunoasterii curajoase „nu ma cunosc inca destul de bine pe mine, cel putin in tema asta“, pot merge totusi demn si responsabil mai departe prin metoda Incercare-Eroare, perfect valida in fata oricarei „complexitati“.
Ce factori ne-ar putea determina sa renuntam la cariera pe care am avut-o pana in prezent pentru ceva cu totul nou? Ce ascunde/denota aceasta dorinta?
H.M.: „Am pierdut x ani facand nu stiu ce studii sau meserie…“. Daca dupa x ani ai gasit ceea ce te implineste, este exact durata „scolarizarii“ personalizate.
„La varsta mea nu mai pot sa…“ Oare ? Ce altceva in afara varstei te face sa accepti compromisul, totusi comod, pe care te complaci sa-l faci si caruia ii atasezi parfumul vaicarelii, victimizandu-te?
Presiunea sociala confuzioneaza in plus. Auzim de multe ori in jurul nostru: „…E inginer…“. E, adica era de asteptat...
„E artist“ pare de multe ori mai indreptatit, fiindca poate fi despre firea omului, nu neaparat despre haina profesionala pe care o poarta, dar ramane si asta la fel de superficial sI lipsit de profunzime ca: e roman sau grec, sau tigan.
Adica intamplarea (probabil cu istoria ei, cu aparenta sa explicatie de a fi facut o anume calificare/scoala, adresata palierului a sti), cel putin in sistemul nostru scolar, e transpusa palierului a fi.
Te leaga, lumea te vede inginer si doar daca esti neserios, parasesti barca inginerilor.
Exista perioade in vietile oamenilor (crize existentiale, poate) cand dorinta de schimbare se rasfrange si asupra meseriei practicate?
H.M.: Ramanand in aceasta imagine, va invit sa contemplati mental (dar poate fi mult mai profund daca o veti face concret) urmatoarea situatie: de pe un pod peste o apa curgatoare, lasati sa cada o cutiuta de carton sau un ghemotoc de hartie.
Priviti-i traseul. Daca a cazut in mijocul fluxului, poate parcursul e mai lung. Oricum, orice vartej sau obstacol o poate stopa intr-un smarc sau il scufunda.
Daca nu ai un motor interior de care esti constient, de care sa te ocupi permanent ingrijindu-l si alimentandu-l, macar incropeste o vela din nazuintele profunde pe care fiecare le poate descoperi in propriile „momente magice de viata“. Toti le avem !
Problema e sa nu ne uitam la telenovela, la interpretarea conventionala. Sa observam ca bucuria nu vine din faptul ca am luat un premiu, ci ca de data aceea tata a fost de fata... sau ca premiul mi-a permis sa... ceva pentru mine, din mine – de natura lui „a fi“ sau macar „a putea“, nu doar de natura lui „a avea“.
Aceste descoperiri se pot intampla oricand, la orice varsta, pana la ultima respiratie.
Cand un lucru isi pierde sensul, sensul pentru noi, de multe ori condamnat social ca „egoist“, una din cele patru motivatii fundamentale ale vietii dispare, si viata se scufunda.
Daca profesiunea, cariera – chiar de „succes“ – nu mai are sens, o arie larga de viata poate sa-si piarda sensul. Invata sa te iubesti pe tine, cu masura, caci doar asa poti iubi si pe altii, iar acestia, iubiti, iti vor intoarce iubirea.
Succesul, notorietatea, cariera si chiar profesiunea nu au sens in sine. Asculta-te pe tine la tot pasul si schimba mereu ce e de schimbat. Staza, dorinta de stabilitate e entropizanta, mortala.
Interviu de Iulia Barca
