Copiii si narcisismul

S-ar putea spune ca ne nastem narcisici... Extrem de preocupati de noi insine si de ceea ce experimentam. Apoi, educatia suprapune valorile altruismului si ale responsabilitatii peste ceea ce reprezenta inainte principala noastra preocupare: relatia noastra cu tot ce ne inconjoara.

Ajungem sa descoperim ca lumea noastra, in centrul careia credeam ca ne aflam, este, de fapt, foarte populata. Si, spre surpriza – iarasi – a noastra, nu doar cu oameni, cat cu norme, pretentii si dorinte care intra in contradictie cu ce vrem. Invatam, mai mult sau mai putin fortat, sa acceptam ca nu suntem sortiti sa ramanem in centrul cercului...

Cand se schimba rolul...

Prin urmare, ne nastem egoisti? Psihologia ar putea oferi un echivalent, vorbind despre narcisism. Unii evolutionisti explica acest comportament initial al copilului ca un instrument util de invatare si supravietuire. Ne numaram printre fiintele cu cei mai neajutorati copii in primele luni de viata, dar si cu cel mai ridicat grad de inteligenta la maturitate.

Descoperirea si adaptarea la lume sunt pasi imensi. Destinul nostru ne rapeste prea mult timp si energie pentru a mai avea resursele de a fi dedicati si nevoilor altora. Este un proces de cunoastere firesc. Si, in mod la fel de natural, persoanele care ne introduc in lumea regulilor si asteptarilor sunt parintii nostri. La inceput, sunt doar cei care ne asigura totul, sunt acolo inainte chiar sa ne dam seama care sunt nevoile noastre. Apoi, ceva se schimba... Apar conditionarile, regulile, ba chiar vedem cum locul nostru este luat de altcineva.

Romina, 32 de ani, consultant financiar: „Mama mi-a povestit ca, atunci cand eram mica, am incercat sa acopar cu perne fata fratiorului meu proaspat nascut, pentru ca plangea mereu. Cand se intampla acest lucru, ea mergea repede sa aiba grija de el. Am fost socata sa aflu acest amanunt, care, prin prisma ochilor de adult, pare intolerabil. Atunci aveam, insa, doi ani. Inainte de a incepe sa merg la gradinita, traiam un episod de gelozie pe toata atentia si rabdarea cu care era inconjurat fratele meu. Nu acceptam si nu puteam intelege de ce eram tratati diferit, si el parea avantajat“. Incepem sa simtim ca parintii nostri vor tot felul de lucruri de la noi, si nu toate sunt pe placul nostru.

Sadirea narcisismului

Problema apare atunci cand ceea ce trebuie sa facem nu este pentru propriul nostru bine, cat, in mod mai mult sau mai putin constient, al lor. Cunoastem cu totii episoade din istoriile personale ale celor din jurul nostru sau, de ce nu, ale noastre. Este vorba, poate, despre o mama, pianista nerealizata, care este dezamagita ca fiul ei fie nu isi doreste o cariera de artist muzical, fie nu e in stare sa o aiba. Sau poate de un tata care spune mereu acasa cat se simte de exploatat, cat se sacrifica, pentru ca celor mici sa le fie bine, iar acestia nu sunt capabili sau sunt prea egoisti sa il rasplateasca cu ceva. Si exemplele pot continua.

Uneori exista si exceptii: un premiu la un concurs de pian, o mancare gatita cu stangacie... si atunci vine si premiul. Ne simtim, in sfarsit, mai buni. Meritam aprecieri, strangeri in brate, suntem dispusi sa ne lasam pradalor, nu mai exista scandaluri in casa, lucrurile par sa ia un curs firesc in familie. Dar nu e, de fapt, asa. Pentru ca intotdeauna se poate si mai bine sau, pur si simplu, mama si tata isi doresc acum altceva.

Probabil nu vei sti niciodata raspunsul si, mai sigur de atat, nu vei putea duce cu adevarat la indeplinire acea nevoie. Alin, 29 de ani, asistent de farmacie: „Am trait ani buni cu vina ca nu o iubesc suficient de mult pe mama. Mi-a spus de mic ca a ramas cu tata doar de dragul meu, apoi, in adolescenta, imi repeta adesea ca se simte neiubita de nimeni, ca nici macar eu nu ii ofer afectinea de care ar avea nevoie. “.

Nu iese foc fara fum

Parintii narcisici au foarte adesea copii narcisici: viitori adulti care invata, la randul lor, sa conditioneze ceea ce ofera de o recompensa, sa aiba o nevoie excesiva de ceilalti, sa fie nestatornici in afectiunea lor. Mame stralucitoare care se lauda pana la identificare, – eventual numai in public - cu copiii lor „minunati“. Tati iritati care isi impung copiii sa ajunga „cel putin ca ei“. Narcisicii par sa renunte cel mai greu la rolul lor initial din mijlocul cercului.

Societatea ii poate privi ca pe niste egoisti fermecatori sau agasanti, care jongleaza cu argumentele pentru a-si atrage intelegerea celorlalti si a evita raspunderile. Ei sunt, insa, in realitate, niste tematori cu bune tehnici de camuflare, care cauta, uneori o viata intreaga, sa compenseze ce le-a lipsit in copilarie. Vazut astfel, narcisismul pare sa aiba numai parti rele. Se vorbeste, de altfel, chiar de variante excesive, de tulburari de personalitate grave. Mai putem crede atunci, ca el ar putea avea si o parte benefica pentru un copil?