Parinte perfectionist, copil timid

Mostenita? Invatata? Trasatura de personalitate? Timiditatea copiilor este o problema care preocupa cu adevarat parintii, mai ales evolutia ei, cat si implicatiile de moment sau viitoare. Un psiholog cu experienta raspunde catorva intrebari esentiale.

Psychologies: De unde vine timiditatea unui copil? Este un comportament invatat?
Mihaela Zaharia: Timiditatea apare pe un teren predispozant, dar este si intarita de un mediu favorizant. Studiile arata ca aproximativ 15% dintre copii sufera, intr-un grad mai mare sau mai mic, de timiditate.
Un copil timid este o persoana cu o emotivitate crescuta in situatii de interactiune sociala.

Organismul lui reactioneaza prin inrosirea pielii, accelerarea pulsului, transpiratie, chiar tremurat. Plange cu usurinta. De obicei, o persoana timida, chiar adult, evita contactul vizual direct cu persoane straine, evita sa vorbeasca, se balbaie sau vorbeste incoerent cand o face. Intern, traieste o stare de tensiune, anxietate si neincredere, atat in sine, cat si in persoanele straine.

Astfel de semne pot fi observate inca din copilaria timpurie. Copilul evita contactul fizic, nu abordeaza copii sau adulti, nu vorbeste din proprie initiativa. Nu raspunde intrebarilor, se agata de parinte atunci cand vin la el alte persoane. Prefera sa se joace singur si sta izolat atunci cand intra intr-un grup nou la o petrecere, o intalnire. Nu doreste sa stea mult timp in colectivitati – de exemplu, la cresa sau la gradinta.
Mediul favorizant timiditatii se refera mai ales la modul de interactiune a parintilor si celorlalti adulti importanti din viata lui.

Daca un copil predispus la timiditate este criticat (mai ales in fata altora), este obligat sa interactioneze la comanda cu alti adulti (sa dea mana, sa pupe sau sa stea la pupat, sa imbratiseze sau sa fie imbratisat etc.), este etichetat drept „timid“ de multe ori doar de fata cu el, dar si de fata cu altii, este pus in situatii cu potential anxios foarte mare, cum ar fi sa recite o poezie pe scena, in fata multor persoane necunoscute. Toate aceste situatii nu fac decat sa intareasca acea predispozitie.

Se poate explica organic?
M.Z.: Desi exista o legatura clara intre timiditatea copilului, tipul de temperament si particularitatile sistemului nervos vegetativ cu care se naste, nu este prea bine cunoscut ce factori contribuie si cand la formarea acestor particularitati. Exista cercetatori care sustin ca, cel putin partial, timiditatea este transmisa genetic.

In acelasi timp, exista factori care afecteaza negativ dezvoltarea generala a fatului, cum ar fi: stresul mamei, consumul de alcool, fumatul, agresiunile fizice asupra mamei, sanatatea precara, varsta prea mica a mamei. De asemenea, un element major care isi poate pune amprenta asupra dezvoltarii ulterioare a copilului este nasterea in sine. Ar fi bine ca in aceasta situatie copilul sa fie dat mamei cat mai repede posibil, sa fie alaptat, sa stea langa ea – pentru a simti in continuare familiaritatea, a se simti ocrotit, iubit, nu singur sau abandonat – intr-un moment foarte tensionant pentru el, poate cel mai tensionant din intreaga viata!

Ce legatura are cu pedepsele?
M.Z.: Pedepsele nu fac altceva decat sa intareasca timiditatea copilului. Desi parintii au, in general, intentii bune la baza, de obicei rezultatele sunt contrariul a ceea ce asteapta ei. Si in cazul copiilor timizi e la fel, chiar mult mai accentuat. Niciodata un copil timid nu va ajuge sa nu mai fie timid daca este pedepsit. E posibil insa ca frica fata de pedeapsa parintilor sau educatorilor sa fie mai mare decat angoasa de a se expune public, si atunci copilul sa fie in stare sa performeze ceea ce i s-a cerut.

Dar in astfel de situatii consumul lui emotional si fizic este maxim, iar relatia cu adultul care l-a obligat la asa ceva este compromisa pentru totdeauna. Un copil timid nu trebuie pedepsit niciodata pentru ceva ce el nu poate face. Timiditatea nu este alegerea lui.

Este felul lui de a fi, de care chiar si el vrea sa scape. Iar pedeapsa nu vine decat sa mareasca aceasta neputinta a lui de a se comporta asa cum isi doreste si cum vede cu tristete ca alti copii fac de la sine. Cum ar fi pentru noi, adultii, daca nu am sti sa inotam, dar ne-am dori asta, insa nu stim cum sa invatam singuri, ne e frica de apa, avem nevoie de lectii progresiv. Am fi suparati pe noi insine si am gandi: „Nu sunt in stare sa inot. Cred ca sunt singurul, uite toti ceilalti prieteni si colegi de ai mei stiu sa inoate. Mi-ar placea si mie sa stiu. Sa nu mai rada de mine cand merg cu ei la mare sau la piscina. Dar imi e frica sa intru in apa adanca. As avea nevoie de cineva care sa ma invete treptat. Care are rabdare cu mine, care sa imi asculte fricile si sa tina totusi cont de ele, sa ma ia in ritmul meu“.

Dar vine cineva mai mare si mai autoritar ca noi si ne pedepseste fiindca noi nu stim sa inotam. Eventual ne spune: „Anul acesta nu mai pleci in concediu!“ Si care e legatura? In loc sa ma ajuti sa fac fata acestei neputinte, tu ma pedepsesti fiindca eu nu pot, singur, sa ma schimb si sa fiu asa cum as vrea chiar si eu? Nu mi se pare corect. Daca persoana mare si autoritara care tocmai ne-a pedepsit e atat de frustrata si furioasa incat ne mai si imbranceste intr-o apa adanca, relatia cu ea e com­pro­misa pe veci. Astfel incat, data viitoare, vom evita si mai puternic orice situatie similara.