Are 15 ani, mananca putin, fara pofta si, impreuna cu prietenele sale, este obsedata de diete si de greutatea corporala. Inceputul anorexiei sau simpla cochetarie de adolescente? Cum pot parintii sa faca diferenta?
„Fiica mea are 14 ani. A fost mereu slaba. Totusi, incepe sa ma ingrijoreze“, povesteste B., 47 de ani.
„Imi spune ca nu tine niciun regim, dar nu ii este niciodata foame. Ii vorbesc foarte mult despre teama mea legata de anorexie, insa de fiecare data rade de mine.
Medicul de familie a spus, si el, ca este foarte slaba, ca are carente de vitamine, fara sa fie grav. Poate are dreptate, dar m-am hotarat sa ii supraveghez discret comportamentul.“
La fel ca multi alti parinti de adolescenti, B. poate fi victima unei noi psihoze? Manechine scheletice in reviste, marturisiri bulversante in librarii, articole alarmante pe site-uri morbide...
Este adevarat ca ambianta e anxiogenica. Dar sa nu cadem in capcana „bolii mediatice“. Nu toate fetele tinere sunt susceptibile de a deveni anorexice.
Anorexia nu este nici un efect de moda, nici o simpla tulburare pasagera a adolescentei. Se refera la o adevarata patologie psihica, reperata de cateva secole incoace.
Aceasta maladie se pare ca s-a raspandit foarte mult odata cu descoperirea tehnicilor de conservare a alimentelor si a inventarii frigiderului!
Un echivalent simbolic al mamei, inconstient, desigur, intrucat este mare furnizor de mancare. In fata posibilitatii de a-si satisface pofta de mancare, anorexicul se impotriveste.
Pentru a relua ideea psihanalistului Jacques Lacan, anorexicul mananca un „nimic“, singurul „obiect“ suficient de pur si de nobil in ochii sai.
A manca un „nimic“ inseamna in acelasi timp a raspunde la o fantezie de atotputernicie, de autonomie absoluta.
Unii adulti sunt, si ei, victimele acestei „practici“, dar anorexia atinge in principal fete cu varste cuprinse intre 10 si 12 ani, tocmai atunci cand corpul lor se afla in plina transformare.
„Trecerea la varsta adulta si construirea unei identitati proprii pot crea o teama profunda si sa dea impresia ca totul ne scapa“,explica profesorul Philippe Jeammet, psihiatru specialist in probleme de adolescenta.
Pentru multi, aceasta etapa duce la o ruptura a dragostei de sine, a respectului de sine. Ca si cand ar deveni imposibil ca tinerele sa se iubeasca si sa se simta iubite, inghesuite in acest trup in schimbare.
Se intampla des ca fata sa resimta un vag dezgust fata de ea insasi, impotriva caruia incearca sa lupte evadand in imaginar – o modalitate de a nega realitatea sa corporala.
Poate sa se refugieze in studii sau in sport. Nu este nimic ingrijorator, de vreme ce acest dezgust nu invadeaza tot spatiul sau emotional.
A cui este vina?
E dificil de spus cine sau ce provoaca declicul. Uneori debuteaza cu un regim, o drama sau un eveniment dureros – decesul unei persoane apropiate, divortul parintilor, mutari succesive, examene scolare ratate etc.
„La ora actuala, nimeni nu este in stare sa spuna de ce aceasta tulburare ii afecteaza mai mult pe unii tineri decat pe altii, si nicio proba nu confirma responsabilitatea mamei, adesea pusa in discutie“, afirma Alain Meunier, psihiatru specialist in comportamentul alimentar.
Intrucat raportul cu mancarea se construieste in mod evident foarte precoce in relatia mama-copil, unele persoane s-au hazardat sa stigmatizeze rolul maternal.
„In mod inconstient, mecanismul este urmatorul: simt nevoia de a ma simti in siguranta si sa raman bebelusul mamei. Pentru a o pastra pe mama, trebuie sa ma debarasez de corpul acesta nemernic“, interpreteaza psihiatrul Xavier Pommereau.
In alte cazuri, din contra: pentru alte fete – sau femei – a inceta sa manance reprezinta o tentativa neadaptata si dureroasa de a se separa de coconul maternal, de a deveni o individualitate.
Psihiatrii sunt, cu totii, de acord cand afirma ca exista la fel de multe anorexice ca si anorexii.
Cultul taliei subtiri si manechinele nu au mai multa responsabilitate pentru aceasta tulburare de comportament decat parintii.
Cat priveste site-urile cu diete sau care pun un accent urias pe greutatea corporala, „daca aceste bloguri incita efectiv la anorexie, nu au un efect prea mare asupra adolescentelor care cresc normal“, ne asigura Alain Meunier.
„Intrucat nu alegem sa devenim anorexici, acest lucru se impune propriei persoane ca o evidenta impotriva careia pare imposibil de luptat.“
O maladie mintala
In concluzie, anorexia nu este un capriciu de adolescenta, ci o adevarata boala mentala in care victimele sunt prada unei dualitati interioare.
Pe de o parte, gandirea „normala“, pe de alta parte, mentalul anorexic. „Am inceput sa am un fel de diavol in cap, care imi dadea ordine“, povesteste S., 16 ani. „Trebuia sa mananc cat mai putin posibil. Nu puteam sa ma opun.“
Persoana anorexica este antrenata intr-o spirala mentala infernala, care deformeaza perceptia pe care o are despre propriul corp si care o orbeste, sa nu isi vada adevaratul comportament. De altfel, nici nu traieste vreodata in viata reala, ci in negarea propriei boli.
Prin urmare, cum stim cand fiica adolescenta este in pericol? Si care trebuie sa fie pozitia adoptata de parinti?
Este mai bine sa privilegiem ceea ce Philippe Jeammet numeste „o atentie linistita“, decat sa cream in jurul adolescentei o atmosfera tematoare, prin atenta supraveghere.
O talie subtire nu spune nimic, o pierdere brusca in greutate poate fi legata de o crestere in inaltime la fel de brusca – adevarata intrebare pe care trebuie sa ne-o adresam este cea legata de pofta de mancare.
Cu ajutorul specialistilor, am identificat acele semne care ar trebui sa ii alerteze pe cei din jur. Parintii care observa unul sau mai multe dintre aceste comportamente, trebuie sa consulte un specialist.
Pentru ca impresia „rezolvam problemele in familie“ este una teribil de gresita si daunatoare copilului.
