" Vanturi, vanturi, pline de zapada, Amintiti-mi viata ce s-a dus, ..." spune Essenin si de aici pana la a ma desprinde de stereotipurile vietii moderne nu mai e nimic in calea gandului meu. Unde sunt globurile modeste de plastic cu stelute sterse ? Globurile copilariei in fata carora puteam sa stau ore intregi si sa-mi imaginez drumul lung al lui Mos Craciun, drumul Mariei, Steaua Magilor, respiratia calda a vitelor din staul? Unde sunt zapezile ce faceau punte intre cer si pamant? Unde e bucuria din ochii bunicilor cand iti daruiau o turtitza cu nuca? Unde sunt obrajii inrositi de ger ai colindatorilor?
Nu-mi spuneti, nu vreau sa stiu, nu vreau sa umblu pe bulevarde luminate de neoane si, asa cum a spus Mihaela Serea, sa duc in casa un pui de brad care peste putin timp va zace intr-un tomberon. Ce poate fi mai dezolant decat o dimineata de dupa sarbatori cand bradutzi - acum inutili - plang parca pe marginea drumurilor asteptandu-si drumul la groapa de gunoi? Aceiasi brazi care in ajun au adus atata bucurie in sufletul nostru.
Uitam prea repede, scopul a fost atins, sarbatorile au trecut... Acel bradutz care putea creste acolo unde ii e locul nu ne mai spune nimic. Unde sunt sarbatorile de altadata? Poate doar in sufletul unora si-atunci dorul e inabusit, repudiat, pentru ca - nu-i asa? -lumea in care traim e prea "concreta" pentru melancolii. Eu, in seara de Ajun imi pun sufletul pe prag, in calea colindatorilor. Multumesc ca m-ati citat.
