De ce ne culpabilizam?

Cata responsabilitate si cata presiune apasa pe umerii nostri… copii, angajati sau sefi pe care ne temem sa ii dezamagim, noi insine atunci cand reflectam la ceea ce am facut si la ceea ce nu am facut. Ne culpabilizam adesea aproape din reflex. Oare de ce?

Cel mai adesea nu suntem constienti de sentimentul a­pa­sator de respon­sabilitate si de esec ce ne apasa in cele mai diverse situatii. Am trimis un mail catorva zeci de cititori cu intrebarea: „De ce va simtiti vinovat cel mai adesea?“ Raspunsurile pot alcatui o antologie a pacatelor mici si mijlocii de fiecare zi.

„Ma simt vinovata pentru ca am doi copii cu care nu am timp sa stau si sa ma joc, de obosita ce sunt… Nu sunt in stare sa fiu o mama cum trebuie“. „Ma simt vinovata pentru ca mi-am dus mama varstnica la un azil acum trei ani si a murit acolo, singura“. „Ma simt vinovata pentru ca am facut cu mult timp in urma un avort. Nu am ramas insarcinata intre timp si preotul imi spune ca e pedeapsa lui Dumnezeu.“ „Am inca mustrari de constiinta pentru ca mi-am inselat sotia atunci cand aveam probleme, ca sa ma razbun. Se pare ca nu am reusit decat sa ma razbun pe mine insumi.“ „Ma simt ca naiba pentru ca dupa divort numai eu am reusit sa imi refac intr-o anumita masura viata. Nevasta-mea creste singura copilul si nu si-a gasit pe nimeni. In plus, simt ca fiica mea, crescuta de altcineva, e ca abandonata.“ „Am dat afara, cu criza asta, 30 la suta din personal. Nu vreti sa stiti ce era in sufletul meu cand le-am spus ca nu ii mai pot tine. Unii sunt in firma mea de la inceput. Ma simt de parca le-am luat eu de la gura copiilor painea zilnica“. „Mi-am dat seama ca sunt homosexual dupa ce am ratat doua casnicii si am facut do­ua femei nefericite. Acum sunt cu un barbat dar traim discret, mi-e rusine sa afle ai mei. Ei sunt niste oameni teribil de religiosi, ar fi zdrobiti.“

Pacatele originare

Franz Kafka a descris magistral vina de a exista in obsedanta nuvela „Verdictul“. Este vina ancestrala, psihanalizabila, a copilului care se simte responsabil ca a fost adus pe lume. In acest straniu text, tatal controleaza perfect trecutul, prezentul si planu­ri­le de viitor ale fiului. Este batran si bolnav, ii doreste toata fericirea din lu­me fiului pe cale sa se casatoreasca si il condamna la moarte. Cel care a dat viata, o ia.

Nu mai putin halucina­nt este „Pianista“, romanul Elfriedei Jelinek (Polirom, 2006), cartea relatiei dintre mama si fiica paralizata de abuzurile emotionale ale mamei. Parintii detin controlul pana la… mul­ta vreme! Si nu e simplu. Uneori, o culpa presanta, continua, duce la de­presie. Dar de ce suntem atat de vul­nerabili in fata acestei emotii stri­vi­toare, paralizante? De unde vine? Cum o recunoastem? Vina pare a a­pa­sa umanitatea inca de la inceput, daca recitim Biblia.

Eva a fa­cut o boroboata, l-a fermecat si pe can­didul Adam si amandoi au fost pe­dep­siti de Tatal Ceresc intr-un fel care pa­re dur la o lectura literala a Scriptu­rii (ingerul cu sabie de foc pazeste poarta raiului pentru ca cei doi sa nu intre inapoi etc.)

Nici religiile orientale nu sunt mai blande cu Omul. Ideea karmei nefaste care predispune la nefericita conditie de omida sau de caine intr-o viata viitoare, nu e de natura sa ofere prea mult confort metafizic. De ce au creat, de-a lungul timpului, culturile, ceva atat de dur? De ce traim cu aceste culpabilitati atat de diverse si atat de comune incat pare ca aproape nimeni nu scapa de vreuna dintre variantele acestui sentiment?

Text de Iuliana Alexa
Foto: Guliver/Getty Images

Citeste continuarea in revista Psychologies, editia lunii octombrie.