Septembrie este luna cand revenim din concediu si… incepe scoala. Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand ma gandesc la anii de gimnaziu si de liceu si imi amintesc nostalgia de dupa vacanta…
Ma amuzam deunazi cu o distinsa profesoara de limba romana, colectionara de „perle“ de-ale elevilor. Analizam stilistic „Stau intins pe scanduri late/si ma bate-un vant din spate...“, parafraza „creativa“ la BAC a versurilor bacoviene din Lacustra, un poem atat de frumos si de muzical, ca nu inteleg cum de il poate cineva poci asa de „interesant“…
Si apoi m-am intrebat de ce se ajunge acolo. Raspunsul ar fi felul cum se preda literatura, un fel de cazna pe care copiii trebuie sa o bifeze ca sa treaca de examene si sa-si vada mai departe de viata…
Ei trebuie sa memoreze cel mai adesea idei produse de altii, nu de ei insisi (ca atunci nu ar avea nevoie sa memoreze), nu sunt in stare sa-si exerseze gandirea critica pe un text, nu pot argumenta de ce le place sau nu le place…
Si astfel, sunt condamnati la eternele prostii pe care le spun numai papagalii. Cum sa-i vorbesti unui elev ca cel citat mai sus despre Baudelaire sau Pessoa, cum sa-l trimiti la Rilke sau Ezra Pound, cand el nu pricepe de ce Dumnezeu trebuie sa-si piarda timpul cu poezia, ce sens are pe lume poezia… Chiar asa, ce sens are?!
E ceva atat de putin pragmatic, atat de neinteresant… Desigur, asta, daca nu i se spune acelui copil ca ea este expresia unor sentimente, a unor emotii pe care le-ar putea simti si el, ca un poem de dragoste trebuie citit mai intai pentru ceea ce transmite ca emotie si nu pentru prozodie, ca un roman nu e un efort naratologic, ci o poveste, ceva din care poate invata.
Pana la urma, aceasta a fost functia primara a povestilor, transmiterea de experiente altora. Oare de ce ne chinuim copiii cu niste chestii din care oricum nu vor retine mare lucru, pentru ca sunt prea specializate si nici macar la Facultatea de Litere ele nu mai conteaza?
Si este valabil pentru felul de a preda si alte materii. Ca umanista ce sunt de cand ma stiu, am avut mari indoieli ca fizica sau chimia servesc la ceva in viata.
A trebuit sa ajung adult si sa citesc carti de popularizare ca sa pricep la ce sunt buni aminoacizii. Ideea e ca tot mai putin se pune accentul pe la ore pe invatarea din curiozitate si placere. You get my point?
De ce ne chinuim cu ceva conceput sa fie uracios? De ce nu simplificam lucrurile uneori? In fine, aceasta este o opinie subiectiva, rezultatul unor reflectii pe marginea literaturii.
A citi este, pentru mine, o ocupatie atat de imbietoare, incat nu pricep de ce nu o deprind si altii. Nevoia de informatie (si placerea care deriva din satisfacerea acestei nevoi) se pare ca este hard wired in creierul nostru atat de frumos adaptat.
O confirma adictia noastra la media, faptul ca citim in metrou, la coafor… Dar ce citim, asta e alta poveste… Informatia pe care o consumam este rezultanta subtila intre educatie si ceea ce primim din mediul prezent.
Si daca nici scoala nu contribuie la formarea unui gust mai subtil, sa nu ne mai mire ca lumea citeste in metrou Garabet Ibraileanu avand pe chip expresia extatica a unei mari descoperiri… zau asa… ba chiar te bucuri cand ii vezi…
