Recent, am discutat cu cativa profesori de liceu care se plangeau de lipsa de apetit pentru lectura a creieraselor adolescente. Efortul lor scrasnit de dascali pentru a-i face sa inghita ca pe vitamina C niste romane romanesti clasice, frustrarea lor de oameni tristi ca internetul confisca atentia viitorului tarii, programele concepute cu strategie de fotbalisti de catre diriguitorii invatamantului…
Recent, am discutat cu cativa profesori de liceu care se plangeau de lipsa de apetit pentru lectura a creieraselor adolescente.
Efortul lor scrasnit de dascali pentru a-i face sa inghita ca pe vitamina C niste romane romanesti clasice, frustrarea lor de oameni tristi ca internetul confisca atentia viitorului tarii, programele concepute cu strategie de fotbalisti de catre diriguitorii invatamantului…
Toate acestea sunt adevarate. Ca avida cititoare de literatura ce ma aflu, mai stiu insa ceva. A preda limba romana, si textele, in general, drept simple obiecte obligatorii la bacalaureat, a le impune ca pe niste obligatii, iata ceea ce le face indigeste pentru ei, pentru junii antiacademici. A scoate cartile in afara vietii, iata greseala pe care o perpetueaza manualele.
Daca as preda literatura (si, cu aceasta ocazie, devoalez cu timiditate ca am fost si profesoara, deci vorbesc oarecum si in cunostinta de cauza), as face-o prezentand-o drept un apendice al experientei fiecaruia. Un roman este un prilej de infinite identificari, de traire a experientei prin „procura” personajelor. Asta e, de fapt, functia culturii in sens mai larg: sa constituie experienta de viata esentializata, comprimata, transmisibila.
Un psiholog american, Daniel Gilbert, scria, intr-o savuroasa carte despre fericire ca „nu putem face maximum dintr-o experienta decat daca ea devine iremediabil a noastra, proprie”, daca o „procesam” afectiv si o integram in naratiunea noastra de viata (este valabil, zic eu, pentru orice tip de arta). Un alt psiholog, tot american, pe nume Robert Burton, spunea ca putem invata mai mult despre tristete din Sonata lunii de Beethoven decat din trei tratate mari despre depresie.
Asadar, a prezenta aceste lucruri ca pe niste posibile experiente in care ar putea fi implicati, a le face relevante la nivel personal, iata ceea ca nu reuseste sa faca planificarea cincinala a invatamantului de liceu. Romania sta pe unul dintre dezonorantele locuri codase la consumul de carte si presa la nivel european.
Oare de ce? Sa fim noi, la nivel de masa, atat de insensibili cultural? Atat de alienati de televiziune? Nu cred. Pur si simplu, e necesar sa se dea un sens concret si existential foarte clar cititului.
Ca lectura de vara si posibila biblie umoristica pentru adulterini, recomand calduros un roman de John Updike, O luna de duminici. Va veti gandi, ulterior, daca merita sa incercati pe viu infidelitatea. Si, oricum, explicatiile psihoterapeutului Sanda Lepoiev din paginile acestui numar completeaza tabloul.
