Cum sa functionam?
Mi-am cunoscut sotul in urma cu aproape doi ani, amandoi fiind extrem de "sariti din tipar" - lucru care, presimt, ne-a apropiat la inceput. La momentul respectiv nu am privit lucrurile la modul serios; veneam dupa un numar de relatii esuate din pricina "aiurerilor" proprii si "ciudateniilor" lor. Nu eram satisfacuta din punct de vedere emotional sau sexual, nu ma simteam nici pe departe femeie. Alaturi de el, am inceput, cateodata bursc, cateodata treptat, sa ma simt iubita, inteleasa si dorita. Si atunci a intervenit frica (tatal meu a parasit familia cand aveam 13 ani, eu am ajuns internata cu anorexie nervoasa, mi-a luat foarte mult timp sa trec peste ideea si teama de abandon). El a incercat, s-a straduit peste puteri sa ma faca sa cred in el si in noi, insa nu a reusit. Dupa multe drame pseudoviolente, cateva plecari ale sale si multe izbucniri ale mele, am decis, totusi, sa ne urmam visul initial si sa ne casatorim civil. A iesit foarte frumos, insa imediat dupa a urmat o perioada de depresie crunta a lui, generata de faptul ca nu avea job si nu aducea bani in casa; apoi a plecat iar, si s-a intors cu dorinta "sa mai incercam". Incercam si acum, desi nimic nu mai este ca inainte: eu sunt cumplit de stresata de 3 joburi simultane si de raspunderea de a purta mai tot greul cheltuielilor, si ma simt constransa sa nu imi cumpar sau sa nu plec pentru ca nu pot face acelasi lucru pentru el, in timp ce el se plange ca nu mai sunt ca inainte, ca il "contorizez", ca nu ii vreau decat banii (oricum nu ii are) si ca simte tot mai mult ca e in zadar. Totodata, el este cel care afirma ca nu a incetat sa spere... care este o posibila solutie?
Dromereschi , 25
Raspunsul psihologului
Pentru un barbat pierderea serviciului poate fi esecul suprem. Poate provoca o depresie, iar depresia se poate manifesta prin agresivitate si – apropo – ce inseamna “pseudoviolenta”? Cariera profesionala si banii castigati implinesc si nevoia barbatului de a-si proteja si intretine familia (pe langa nevoia de contacte sociale, cea de a se simti util si important etc).
Somajul este considerat un mare esec care uneori macina pe dinauntru si se descarca asupra persoanelor cele mai apropiate si mai dragi prin tipete, reprosuri, nemultumiri permanente. Sigur ca lucrurile se pot schimba daca isi gaseste un loc de munca. Asa ca ati putea sa-l incurajati sa-si caute mai energic o slujba.
Altfel, dvs sunteti cea care decide cata rabdare sa aiba. Pe de o parte spuneti ca langa el v-ati simtit iubita si inteleasa, iar pe de alta parte vorbiti despre teama de abandon care probabil oricum v-ar impiedica sa-l raniti, asa cum tatal dvs v-a ranit plecand. In acest fel se creeaza un ciclu al plecarilor si intoarcerilor care recreeaza trauma dvs cu un deznodamant aparent mai fericit, dvs aveti puterea de a-l face sa se intoarca.
Ne despartim, suferim, ne impacam fericiti plangand, apoi ceva ne face sa ajungem iarasi la certuri si abandon, pe urma ciclul se reia, asa pare ca se intampla. Intrebarea pe care v-as pune-o este: oare nu cumva in sinea dvs va convine acest joc?
