De unde regula asta ca barbatul TREBUIE sa fie mai inalt decat femeia?

Buna ziua. Ma numesc Deea, am 24 de ani si sunt o cititoare fidela a revistei Psychologies. Intodeauna citesc prima oara rubrica de raspunsuri pentru problemele cititorilor. De multe ori ma regasesc in respectivele probleme, si imi sunt de ajutor raspunsurile pe care le formulati. Dar acum am si eu, la randul meu, o problema, pe care n-am gasit-o expusa pana acum in paginile revistei, ca sa ma pot inspira.

Sincer, imi e oarecum jena sa ma numar printre cei care va cer sfatul, ajutorul. Nu ma intelegeti gresit, nu consider rusinos sa ceri ajutor. Doar ca, fiind eu insami absolventa de psihologie, am avut ambitia sa-mi rezolv singura orice problema de natura psihologica. Si am avut reusite mari si multe, in ce ma priveste.

In ultimii ani am avut o perioada "plina" din punct de vedere medical, am suferit 4 interventii chirurgicale dintre care 2 la inima - una pe cord deschis. De multe ori simteam ca nu mai pot, ca vreau sa renunt, dar mereu am reusit sa ma ridic si sa merg mai departe.

Iata insa ca am ajuns la capatul puterilor, si am de trecut peste o situatie care, desi banala, eu nu mai am forta si resursele psihice s-o depasesc. In urma cu o luna am suferit ultima interventie chirurgicala, o banala hernie pentru unii, dar pentru mine un calvar, caci ma gandesc cu groaza ca nu pot rupe acest sir nefast, anul si operatia. In fine, am pus acest gand deoparte, il las sa se "prafuiasca" pana data viitoare (care sper ca va intarzia sa apara, poate mai multi ani nu doar unul ca pana acum).

Problema pe care vreau sa v-o expun este din sfera sentimentala, a iubirii. Dupa cum v-am spus am 24 de ani, si abia in urma cu cateva luni am cunoscut acea mare iubire pe care o asteptam de ceva vreme. Inainte de el, am avut cateva relatii pasagere, care mereu s-au terminat prost. Nimeream numai persoane nepotrivite, care nu doreau ceva serios, si se purtau urat (nu in sensul violent, ci de "badaran"). Deja ma saturasem, am hotarat sa nu mai incerc si sa nu mai caut, fiind convinsa ca toti sunt la fel.

Dar s-a intamplat exact asa cum auzisem, cand ma asteptam mai putin. Anul trecut mi-am petrecut vacanta de vara cu vechiul cerc de prieteni. Am inceput sa stau de vorba mai mult ca de obicei cu un anumit tanar din acest cerc. Am sfarsit prin a ne izola de ceilalti, de muzica si zgomot, pentru a putea sa discutam si mai mult. Am descoperit ca gandeam la fel din multe puncte de vedere, multe planuri si idei ni se intersectau si coincideau.

Apoi m-am simtit atrasa de el, dar ceva ma tinea pe loc: inaltimea. Asa ca n-am vrut sa fac vreun pas gresit, si am decis sa astept o vreme, sa vad daca-mi trece. Il cunosteam de mult, il admiram, era respectuos, bine-crescut, sociabil, amuzant, dar nu-l privisem niciodata ca pe un potential iubit, din cauza diferentei de inaltime - eu 180cm, el 168. Sarbatorile de iarna le-am petrecut in aceeasi formula, si petrecandu-mi din nou mai mult timp in preajma lui, mi-am dat seama ca nu mi-a "trecut". Asa ca mi-am luat inima-n dinti si i-am marturisit. Mi-a raspuns ca sentimentul e reciproc, dar si el se abtinea tot din cauza inaltimii, despre care a spus ca nu-l deranja, dar ii era teama sa nu ma deranjeze pe mine.

In fine, am trecut peste aceasta mica problema si suntem impreuna de atunci. N-a trecut mult timp peste noi, dar pentru mine inseamna enorm, pentru ca e mai mult decat orice alta relatie a mea. El se poarta foarte frumos, ma suporta cu toate toanele (pot fi foarte dificila uneori) si imi face toate poftele, mi-a fost alaturi la greu si mi-a demonstrat ca intr-adevar ma iubeste. Si eu il iubesc, in ciuda inaltimii. Are atat de multe calitati incat acest aspect e infim, cel putin pentru noi doi. Ba chiar avem planuri serioase, de casatorie.

Dar problemele au inceput sa apara in jurul nostru. Mai intai a fost un cuplu de prieteni, de care ne rugam sa iesim in oras si ne refuzau de fiecare data. Intr-o buna zi i-am sacait atat de tare cu intrebarea "de ce", incat i-am fortat sa-mi spuna durerosul adevar: le era jena sa fie vazuti cu noi, sa fim aratati cu degetul si asemuiti cu "vIrinel si horMonica". Apoi a urmat familia mea, care cand au auzit de nunta si-au pus mainile-n cap. Cel putin sora mea si sotul ei s-au jurat sa nu ia parte la eveniment. Parintii mei sunt si ei sceptici, imi spun mereu sa mai astept, sa ma mai gandesc, ca nu ne potrivim, tot spera sa se-ntample ceva si sa ne despartim. Am ramas stupefiata, nu-mi venea sa cred! In loc sa se bucure pentru mine ca in sfarsit mi-am gasit pe cineva, dupa atatea suferinte si dezamagiri si nopti in lacrimi...

Nici ai lui nu sunt incantati, din prima zi m-au privit cu ochi critici, si acum incearca din ce in ce mai mult sa-l retina, sa petreaca mai putin timp cu mine. Stiam ca ai mei sunt de moda veche, dar abia acum mi-am dat seama cat de "incuiati" sunt. Si nu numai ei, ci intreaga societate! Cel putin de la noi din tara. Simt ca innebunesc, nu pot sa cred ca niste reguli nescrise, tampite ale societatii imi distrug viitorul!

De unde regula asta ca barbatul TREBUIE sa fie mai inalt decat femeia? De ce atata inversunare si ironie impotriva celor care incalca tiparul? Sunt sigura ca mai devreme sau mai tarziu (mai degraba mai tarziu) va deveni ceva normal, si as vrea sa ma aflu si eu printre "deschizatorii de drumuri", dar oare o pot face cu pretul de a fi renegata de familia mea? Si cum voi putea sa particip la cel mai fericit eveniment din viata fara sa-i am alaturi? Si daca propria familie nu va fi langa mine, ce pretentii sa mai am de la alte rude sau prieteni? Cum sa mai fie acest eveniment "fericit" fara sa-i am aproape pe cei dragi? Spuneti-mi va rog, cum sa fac?

Am incercat sa vorbesc cu ei, sa le explic, dar sunt atat de categorici, cum nu i-am vazut niciodata! Au fost mereu intelegatori, mi-au fost alaturi, m-au ajutat, si acum... nu-mi vine sa cred! Nu inteleg de ce trebuie sa fie asa: mie mi se pare o prostie, iar pentru ei e atat de important! Niciodata nu mi-a pasat de gura lumii, dar ce te faci cand gura lumii vorbeste si-n propria ta familie? Va rog sa-mi raspundeti, cat mai curand. Sper sa intelegeti ca sunt disperata, sunt pe marginea prapastiei. As fi in stare sa fac un gest extrem, numai ca sa le dovedesc ca ar fi fost mai bine sa-mi accepte dorinta, decat sa ma piarda pentru totdeauna... Nu mai inteleg lumea in care traiesc, pur si simplu.

Raspunsul psihologului

Mda, se pare ca ai probleme cu inima – atat la propriu, cat si la figurat. Interventii chirurgicale, critici din partea familiei si prietenilor, in mod clar esti supusa unor vehemente agresiuni... Este interesant cum dragostea si agresivitatea se impletesc continuu, nu-i asa?

Dea,
Ce fel de dragoste este aceea pentru care sa nu trebuiasca sa lupti? Puterea dragostei este dovedita tocmai prin lupta pe care trebuie sa o porti – cu ceilalti sau/si cu tine insati.

Daca stai sa te gandesti putin, toate povestile memorabile de dragoste au implicat o lupta – Romeo si Julieta, Printesa si Broscoiul, Frumoasa si bestia, Shreck !!!, Sartre si Simone de Beauvoir, printul Charles si Camilla Parker, Edward, duce de Windsor, care a renuntat la tron pentru a se casatori cu Mrs Wallis Simpson, o femeie divortata ( „ce scandalos!!!”) etc. etc. etc. Lista e foarte lunga, o poti continua cu prietenii tai.

Unde exista dragoste, exista si lupta. Dragostea e motorul, pretextul, cauza si efectul oricarei transformari. Daca-l iubesti cu adevarat pe baiatul asta, va trebui sa lupti pentru ce este intre voi.

In plus, lucrurile nu sunt aproape niciodata ceea ce par a fi. O lupta pentru dragoste poate ascunde un adevarat razboi pentru independenta (in raport cu familia, prietenii, propriile prejudecati etc.).

Mai mult, asumarea agresivitatii necesare pentru a duce un razboi s-ar putea sa te scuteasca de alte interventii chirurgicale pe viitor (asta in virtutea teoriei conform careia agresivitatea inconstienta neacceptata conduce la tot felul de boli si de accidente).

Mult succes! Iti tin pumnii!