Când e cazul să îți duci copilul la psiholog

Când e bine să ducă părinţii copilul la psiholog şi când nu? Ce semne sunt de natură să îngrijoreze și când nu ar trebui să ne facem probleme?

 

Care dintre problemele copilăriei necesită atenţie şi care sunt cele fireşti?

Anca Donțu, psihoterapeut psihanalist: Problemele pentru care ne îngrijorăm pot fi descoperite de copilul însuşi sau de adulţii care se ocupă de el.

Atunci când vin de la copil, problemele pot însemna că nu este fericit, că este trist, că ceva îl nemulţumeşte şi nu poate sau nu vrea să discute despre asta cu părinţii.

Citește și:

Parenting: cum gestionăm stresul la adolescenți

Cum ajungem să plătim pentru păcatele părinților noștri

În general, dacă un copil cere, el însuşi, să meargă la psiholog, din punctul meu de vedere este un semn că se petrece ceva suficient de important și grav şi că trebuie să dăm curs dorinţei lui.

Când problemele sunt semnalate de adulţi, ele se referă de obicei la diverse nemulţumiri legate de comportamentul copilului, de cele mai multe ori însemnând că nu este ascultător, că părintele nu se mai înţelege cu el, că la şcoală este foarte agitat şi deranjează orele sau pe colegi.

Mai sunt şi probleme de (ne)adaptare în colectivitate, care pot fi observate sau semnalate de educatori, de profesori.

Nu cred că o problemă în sine poate fi catalogată drept „firească“ sau „anormală“, ci mai degrabă o putem evalua în funcţie de intensitatea cu care se manifestă, de gradul în care afectează copilul sau relaţiile lui cu cei din jur.

Un copil agitat poate fi perfect normal şi sănătos, dar poate avea şi probleme emoţionale, în funcţie de situaţie şi de adaptarea la cerinţele mediului în care îşi desfăşoară activitatea.

Pe de altă parte, de multe ori, adulţii îşi doresc un copil cuminte, ascultător, care să stea acolo unde îl pui şi să nu deranjeze. Din păcate, un asemenea copil este mai degrabă nefericit, prea timid sau prea anxios.

De aceea, merg mai degrabă pe ideea ca părinţii să se sfătuiască, mai întâi cu un psiholog, înainte de a începe un demers terapeutic cu copilul, pentru a nu pune o etichetă copilului, care are legătură mai mult cu nevoile adulţilor, decât cu starea lui emoţională.

Este bine să vedem dacă nu cumva nemulţumirile adulţilor vin din nişte probleme personale ale lor, dacă nu îşi proiectează frustrările asupra copilului, caz în care mai degrabă adultul are nevoie de sprijin, de terapie şi nu copilul.

Pot exista şi situaţii în care copilul este perfect normal, dar familia, grădiniţa, şcoala au cerinţe exagerate din partea lui.

Presiunea exercitată asupra copilului de a fi într-un fel care lui nu îi este la îndemână, poate constitui un stres în sine pentru copil, iar un psiholog îl poate ajuta, pe de o parte, să dezvolte un comportament mai adaptativ, pentru a se putea integra în grupul respectiv, iar pe de altă parte, să poată gestiona emoţiile negative, frustrarea pe care i le provoacă situaţia respectivă.

 

Adriana Costișanu Savu și Gina Bianu, psihoterapeute: Sunt multe semnale care pot fi luate în seamă, dar cele mai supărătoare sunt: copilul refuză colectivitatea, nu vrea să meargă la şcoală sau la grădiniţă, scăderea apetitului, crize nejustificate de furie, întârzieri în dezvoltarea limbajului, nu poate fi atent, are dificultăţi de învăţare, nu-i place să se mai joace cu copii de vârsta lui, are schimbări bruşte de dispoziţie, emotivitate exagerată, prezenţa elementelor de agresivitate (chiar şi cele faţă de jucării reprezintă un semnal de alarmă!).

Toate problemele copilăriei necesită atenţie din partea părinţilor. Sunt probleme inerente ale copi­lăriei care produc stres în prima fază, cum ar fi mersul la grădiniţă, de exemplu, sau plecarea părinţilor la serviciu (şi copilul să rămână acasă cu bunica sau cu bona!), dar acestea se pot remedia în timp, fără a cere sfatul unui psiholog.

Am mai putea aminti: neînţelegeri minore cu fraţii mai mici, presiunea activităţilor şcolare, neadaptarea la un nou mediu de învăţare, schimbarea locuinţei etc.

Toate acestea sunt probleme fireşti, care nu necesită neapărat consiliere psihologică, mulţi părinţi putând gestiona corespunzător situaţia.

De asemenea, este important de stabilit dacă problema cu care se confruntă copilul este una specifică vârstei sau nu.

Este firesc să se enerveze şi să acţioneze furios în cazul în care a fost nedreptăţit, de exemplu, dar nu este normal să aibă crize de agresivitate nejustificate față de fraţii mai mici sau colegii de joacă.

Este normal să vrea să doarmă cu părinţii într-o noapte când a visat urât, dar alta e situaţia când vrea în permanenţă acest lucru şi refuză să meargă în camera lui, ţipând şi atrăgând atenţia cu un comportament strident.

Există, însă, anumite situaţii care pot fi denu­mite „evenimente majore de viaţă“ şi, deşi se poate întâmpla ca, pe moment, să nu se observe nimic schimbat în comportamentul copilului, acestea să ducă la schimbări emoţionale şi comportamentale care, în timp, afectează viaţa copilului.

Ca exemple de astfel de evenimente aş aminti: divorţul părinţilor, apariţia unui nou membru în familie, pierderea unui membru al familiei, absenţa părinţilor (plecaţi, de exemplu, la muncă în străinătate).

 

Când e cazul să meargă părinţii la psiholog, pentru că problemele lor afectează copilul?

Anca Donțu: Contrar a ceea ce ne place să credem, copiii aud tot şi simt tot. Asta înseamnă că, dacă părinţii se ceartă, copiii ştiu.

Fie că aud prin nu ştiu câte rânduri de pereţi, fie că, pur şi simplu, simt tensiunea din aer…  Nu îi putem păcăli. Deci, când părinţii au probleme, aceste probleme vor afecta copilul, mai devreme sau mai târziu.

Şi dacă pentru ei înşişi nu consideră că este important să şi le rezolve, atunci măcar pentru copil ar fi bine să existe o atmosferă plăcută şi relaxată în familie.

În plus, copilul creşte luându-i pe părinţi ca model. De cele mai multe ori, pozitiv. Când copilul gândeşte că NU vrea să fie ca mama sau ca tata când va fi mare, deja ceva nu este în regulă.

Aşadar, în mod firesc, copiii iau de bun ceea ce văd în casă. Dacă mama se „sacrifică“ pentru familie, pentru copil, pentru tată, cel mic va considera că aşa este firesc şi va perpetua modelul când va creşte.

Dacă tata petrece foarte multe ore la serviciu, dacă nu se implică în viaţa de familie, copilul va considera că acesta este un model bun şi îl va urma sau va căuta, mai târziu, ceva asemănător.

Deci, părinţii trebuie să se întrebe dacă sunt modelul pe care şi-l doresc pentru copilul lor.

Dacă nu sunt ceea ce ar vrea să vadă la propriul copil peste nişte ani şi nu ştiu cum să iasă din tiparul pe care deja îl au, atunci este un motiv suficient pentru a apela la ajutorul unui psiholog ori psihoterapeut.

 

Adriana Costișanu Savu și Gina Bianu: Situaţia întâlnită cel mai des este atunci când au loc conflicte între părinţi.

Chiar dacă este vorba de certuri violente, cu elemente de agresivitate, sau de o „simplă“ situaţie tensionată între părinţi, chiar dacă copilul aude şi vede sau doar simte, acest lucru îl afectează în mod direct, echilibrul lui emoţional are de suferit pe termen lung acest lucru, fiind dăunător pentru dezvoltarea lui în plan psihic.

De cele mai multe ori, deşi simte teamă, neputinţă, ruşine, sentimentul cel mai pregnant este cel de vinovăţie, copilul are impresia că din cauza lui se întâmplă aceste conflicte, crezând chiar că nu a fost dorit.

În această fază, părinţii încă nu realizează la ce risc expun copilul, însă, dacă situaţia persistă, copilul dezvoltă tulburări de comportament, poate ajunge chiar la depresie şi abia atunci reprezintă un semnal de alarmă pentru părinţi, şi ei se hotărăsc să ceară ajutor de specialitate.

Efectele pe termen lung sunt negative, copiii dezvoltând sentimente de vinovăţie, performanţele şcolare scad, devin stresaţi, se simt dezamăgiţi şi vor considera că toţi oamenii sunt aşa, iar la maturitate nu vor şti să se descurce într-o situaţie conflictuală, vor deveni irascibili şi pot dezvolta chiar probleme de sănătate.

O altă situaţie este atunci când unul dintre părinţi nu e prezent permanent în viaţa copilului (fie că este plecat în străinătate, fie că părinţii au divorţat) şi copilului uneori îi ascund adevărul prin tot felul de tertipuri, care mai de care mai greşite, acest lucru având repercusiuni grave asupra lui, în sensul că se simte minţit, abandonat, depreciat, nevalorizat.

Acestea sunt situațiile cel mai des întâlnite, cu asta m-am confruntat la cabinet, însă nu sunt singurele.

Mulţi părinţi sunt „reci“, felul lor de a fi este distant, nu-şi exteriorizează sentimentele, nu-şi exprimă afecţiunea, sunt intransigenţi uneori, considerând că, procedând astfel, vor creşte un copil mai adaptat cerinţelor societăţii, nu unul alintat sau răsfăţat şi, deci, vulnerabil.

Abordarea aceasta este, bineînţeles, greşită, copilul având nevoie, în permanență, de afecţiunea părinţilor, exprimarea acesteia dovedind copilului că este iubit, creând astfel legături stabile cu familia.

Se mai poate întâmpla ca părinţii să pedepsească copiii (uneori în mod exagerat), devin furioşi la o greşeală cât de mică a copilului, îşi varsă nervii, efectiv, iar copilul se simte nedreptăţit, chiar respins.

La fel de greşit este să se scoată în evidenţă doar greşelile copilului şi să se treacă repede peste succesele lui şcolare: de exemplu, menţionându-i „pentru tine înveţi“.

 

Sfat

Este foarte important de menţionat: nu se folosesc invective la adresa copilului, fiindcă, uneori, agresivitatea verbală e mai nocivă decât cea fizică!

Unii părinţi jignesc copilul, nu critică comportamentul, ci caracterul copilului, nu se rezumă să dea un feedback strict situaţiei prezente, ba chiar amintesc şi de trecut, punând copilul în situaţii jenante.

 

Anca Donțu este psiholog la Cabinet de Psihoterapie Anca Ruxandra Donțu și coach la Schultz Consulting

Adriana Costișanu Savu este vicepreședinte la YWCA România, psiholog clinician și psihoterapeut la PsySens CENTER, consiliere psihologică și psihoterapie

Gina Bianu este psiholog clinician și psihoterapeut la PsySens CENTER, consiliere psihologică și psihoterapie

 

Comentează și tu
Recomandări
Cum să ai inițiativă fără să te considere o femeie disperată
Cum să ai inițiativă fără să te considere o femeie disperată

Se spune că atunci când bărbații fac gesturi îndrăznețe sunt considerați romantici, iar femeile… puțin nebune. Iată cum putem avea inițiativă fără să primim eticheta de femeie disperată.

Citeste
Sfaturi pentru părinți epuizați. Cum să va recăpătați echilibrul
Sfaturi pentru părinți epuizați. Cum să va recăpătați echilibrul

Vrei ce e mai bun pentru copilul tău? Nu uita că în primul rând are nevoie de tine! Nu odată auzim de părinți epuizați, stresați, obosiți. Iată ce trebuie să facem.

Citeste
Efectele cititului asupra copiilor mici
Efectele cititului asupra copiilor mici

Pentru sănătatea intelectuală și emoțională a copilului nostru, nu trebuie să ignorăm rolul lecturii. Iată care sunt efectele cititului asupra copiilor mici și importanța acestei activități.

Citeste
Vrei să trăiești o nouă poveste de dragoste? Ține cont de aceste sfaturi
Vrei să trăiești o nouă poveste de dragoste? Ține cont de aceste sfaturi

Poate ai petrecut ceva vreme singură și crezi că a venit momentul pentru o nouă poveste de dragoste. Dar experiențele te-au făcut precaută, ceea ce nu e neapărat rău. Iată câteva sfaturi pentru a clarifica acest obiectiv amoros.

Citeste
Semne că e imatur emoțional
Semne că e imatur emoțional

Nu doar bărbații dar și femeile au vârsta mentală a unor copii. Iar, de multe ori, un imatur emoțional este dificil de gestionat sau chiar de înțeles. Iată câteva semne pentru a recunoaște o astfel de persoană.

Citeste
De ce trebuie să vorbiți despre copii înainte de căsătorie
De ce trebuie să vorbiți despre copii înainte de căsătorie

Poate vreți să vă mutați împreună ori ați discutat chiar de căsătorie. Dar înainte de orice pas mare în cuplu, vorbiți despre copii, dacă îi vreți și cum i-ați educa. Iată de ce.

Citeste