Si eu m-am uitat la televizor in vacanta. Dar, spre deosebire de colega mea de la Avantaje, am ocolit cu abilitate zona subculturala a televiziunii. In mare parte a timpului, am urmarit pe TVR Cultural inregistrari din Festivalul „George Enescu” si mi-am promis si eu ceva: indiferent cat de putini bani sau cat de putin timp as avea, nu trebuie sa mai ratez acest festival!Am vazut o recapitulare a concertelor sustinute de-a lungul a 28 de zile, in cinci locatii, cu participarea a peste 3000 de artisti, dintre care 2000 de peste hotare. Intre 30 august si 26 septembrie au putut fi vazuti si ascultati la Bucuresti, ca intr-o galerie universala a muzicii culte, multe dintre cele mai mari nume ale scenei muzicale.

Ganditi-va ca, la numai doua zile distanta, cantau aici Yo-Yo Ma si Mischa Maisky, probabil cei mai mari violoncelisti din lume in acest moment. Sau ca Maxim Vengerov a dirijat orchestra Filarmonicii „George Enescu” iar Horia Andreescu, pe ce a Filarmonicii Regale din Londra. Au concertat pianistii Murray Perahia, Maria Joa~o Pires, Christian Zacharias, Héle`ne Grimaud; violonistii Joshua Bell si Nigel Kennedy, trompetistul Ralph Alessi, ca sa nu mai vorbim de toate acele orchestre si toti acei dirijori la vederea carora nu m-am putut abtine sa-mi exclam uimirea de fiecare data. Putine nume de acelasi calibru lipsesc de pe lista. Cat despre marile nume ale scenei muzicale romanesti, era de la sine inteles ca se vor afla aici in aceste zile. Iar prezenta in calitate de director artistic a maestrului Ioan Holender este, din start, o marca de mare prstigiu.

M-am gandit la volumul urias de munca, de competenta care a stat la baza organizarii acestui festival. Cine si cum a putut realiza o asemenea mobilizare si la un asemenea nivel? Cum s-a putut construi asemenea un prestigiu al Festivalului „George Enescu”? Si cum s-a putut consolida, editie dupa editie?

Nu un om, nu doi, nu o institutie sau doua au facut totul. Urmarind lista institutiilor romanesti am gasit institutii publice pe care le pot numi – Ministerul Culturii, Cultelor si Patrimoniului National, Primaria Municipiului Bucuresti, Societatea Romana de Radiodifuziune, Societatea Romana de Televiziune, Institutul Cultural Roman – dar si agenti economici dintre cei mai puternici, pe care nu-i pot numi, dar care pot fi cunoscuti pe www.festivalenescu.ro.

Organizare de mare amploare, dar si de minutiozitate. Un mecanism de proportii impresionante care a functionat ceas, nu numai in timpul celor 28 de zile de festival, dar cu multe luni inainte, in fazele pregatitoare. Invitatii, confirmari, selectii, program, locatii, cazare, transport, logistica, tehnica, evenimente adiacente (alte invitatii, confirmari, selectii, programe, cazari etc.), relatii publice, comunicare, presa, flori…

Bani? Multi. In conferinta de presa din 26 septembrie 2009, au fost comunicate cifre: bugetul acordat a fost de 30 000 000 lei, din care – ce credeti? – au ramas necheltuiti 2 000 000 de lei, care au fost returnati statului. (Informatie furnizata de NewsIn)

Si asta s-a intamplat la noi, in Romania, cu fortele reunite ale societatii romanesti de astazi. Ce am descoperit eu acum? Am descoperit o mare intrebare: Ce-i uneste pe romani? Cum pot fi ei adunati laolalta si cum pot face sa mearga ceas un asemenea proiect?

Incheiem impreuna inca un an, un an in care stim ca unora dintre voi nu le-a fost usor. Stim din confesiunile si din toate mesajele voastre. In ciuda greutatilor, v-am simtit caldura si dorinta de a fi aproape de cei care se simt descumpaniti.

Daca vom ramane uniti cu cei de alaturi si cu cei de departe, cu cei cunoscuti si cu cei ale caror chipuri nu le cunoastem, atunci vom trece impreuna peste greutati. Ceea ce credem ca am pierdut, vom regasi, poate in alta forma, poate la alt nivel. Asa cum spunea Charles Chaplin, „ Nimic nu e vesnic pe lume. Nici macar necazurile.”

www.psychologies.ro si revista „Psychologies” va ureaza Sarbatori fericite si un An Nou in care sa aveti parte de tot ceea ce este sufletului de folos!

La multi ani!

La coada, in fata mea, un chinez slabut zambind, cu ochisorii pierduti in doua cute subtiri, si-a asezat pe banda cumparaturile: o bucata de ceafa de porc ambalata in vid si doua baterii de 1,5 V infoliate. Le ridica pe rand de pe banda si le priveste de aproape, foarte concentrat, ca si cum asta l-ar fi ajutat sa inteleaga textele de pe ambalaje scrise cu litere latine. (Asa cum remarca Teo Trandafir ca avem tendinta de a striga la straini, ca si cum ar fi surzi).

Ajuns in fata, i s-au scanat produsele, i s-au luat banii si i s-a dat restul. Dupa asta, s-a tras cativa pasi la o parte si a inceput sa studieze bancnotele primite ca rest si, mai ales, bonul. „Nu cunoaste banii”, a zis casiera. „Nu intelege ce-i pe bon”, am zis eu. Omul de la paza s-a apropiat, a pus o mana pe umarul micului chinez si l-a privit intrebator. Cu un zambet pana la urechi, chinezul a inceput sa spuna cateva cuvinte chinezesti, dupa care pronunta destul de limpede „Bucuresti”. Ceva cam asa: „中文 快乐的 Bucuresti!”. Arata spre bon, arata spre marfa, arata spre sine si spre podea, infigandu-se demonstrativ in ea, zicea ce zicea chinezeste si, la urma, „Bucuresti”. Nu stiam exact ce sa citesc pe fata lui, dar cred ca se combinau veselie, uimire, amuzament. Si, in acelasi timp, ne privea, la rand pe toti, luandu-ne drept martori ca „中文 快乐的 Bucuresti!”.

Omul de la paza, probabil, de trei ori mai mare pe cantar, ii tabacea comprehensiv spatele cu palma, facand sa joace pe el canadiana gri. Apoi chinezul a plecat de-a-ndaratelea, continuand sa ne arate bonul, marfa si banii, sa rada si sa spuna acele cuvinte scurte chinezesti.

Lumea se amuza dar nimeni nu parea prea lamurit. Doar omul de la paza parea sa fi priceput ceva: „E fericit ca a ajuns la Bucuresti!”.

Atunci, dupa prostul meu obicei, mi-au dat lacrimile si mi-a parut rau ca n-am inteles mai devreme, ca nu l-am imbratisat si nu i-am explicat, prin mimica si gesturi, ca la surdo-muti, ca si eu sunt fericita ca el a ajuns la Bucuresti, ca el a facut un drum, numai Dumnezeu stie cat de greu, cat de lung, cat de periculos, ca a ajuns cu bine aici, unde el considera ca i-a fost destinatia si ca, iata, acum e fericit.

Asadar, iata un om fericit ca e la Bucuresti. Cat de rau o fi in tara lui daca aici i se pare atat de bine? Asa m-am intrebat cu cativa ani in urma cand, intr-o zi friguroasa de iarna, m-am dus nu stiu ce sa caut in complexul acela de tarabe sordide numit „Dragonul rosu”. Deasupra tarabelor erau intinse folii pe pari. Din cutele lor picura apa murdara de la zapada topita. Printre tarabe, noroaie. Chienzii vindeau marfa proasta si kitchoasa, topaiau pe loc si beau cafea spalacita din pahare de plastic. Ciripeau intre ei chinezeste, iar cumparatorilor le adresau cuvinte romanesti sudate intre ele, fara conjunctii, fara prepozitii si fara diacritice. Pe mine m-a deprimat urat ziua aceea si m-am tot intrebat de atunci: „Cat de rau o fi in China?”.

Asa ca, dragi bucuresteni, este si orasul nostru bun la ceva: sa-i faca fericiti pe aceia care in tara lor nu au nici hrana zilnica asigurata, se imbraca toti la fel si sufera de frig, de saracie si de constiinta apasatoare a lipsei de libertate. Suntem si noi buni la ceva: sa-i toleram printre noi (sa-i toleram, macar, daca nu-i ajutam in mod direct) pe cei care au venit aici pentru o viata mai buna, parasindu-si locul nasterii, traditiile si cultura, poate familiile si mormintele stramosilor.

Daca veti intalni pe strada un chinez zambind cu gura pana la urechi, nu-l ignorati. Zambiti-i la fel si poate veti simti pentru o clipa ca sunteti fericiti pentru fericirea lui.

(Semnele de mai sus, obtinute cu ajutorul unui dictionar online, vor sa insemne: „chinez fericit”.)

Acesta este scorul vanzarilor la Targul de Carte “Gaudeamus”. In vreme ce Mihaela Radulescu a vandut 3 000 de exemplare din cea mai recenta carte, „Niste raspunsuri”, din care 1 000 in ziua cu autografele, Cristian Tudor Popescu a vandut doar 500 din „Cuvinte rare” si se pare ca doar 200 de oameni au indraznit s-i ceara autograf.

Paranteza: Mi-am zis ca nu e cinstit sa scriu nimic despre asta inainte de a citi eu insami cele doua carti. Dar mi-am revizuit parerea, pentru ca:
1. Nici cei care au cumparat cartile nu le-au citit inainte, or eu vreau sa ma refer tocmai la acest moment T0, in care oamenii au decis sa cumpere.
2. Lista mea de carti in asteptare contine atat de multe titluri si, mai ales, atat de multe pagini, incat nu cred ca Mihaelei Radulescu ii va veni randul in urmatorul an si nici lui Cristian Tudor Popescu in urmatoarea luna.

Cand am primit de la Polirom comunicatul cu bilantul vanzarilor de la targ, imediat mi-au sarit in ochi aceste cifre si (de ce oare?) mi-am amintit instantaneu un episod in care nervosul, etern suparatul C. T. P. se arata dezgustat de cifrele audientei TV intr-o seara in care, pe un canal, presedintele de atunci altarii, Ion Iliescu, se adresa natiunii iar pe altul, era un interviu sau o cantare cu Natalia Oreiro care vizita, spre extazul unei parti din populatie, Romania. Era scandalizat jurnalistul ca cea mai mare parte a populatiei prefera, in loc sa-l asculte pe presedinte, – fie el si Ion Iliescu, dar, totusi, presedintele tarii – sa „se uite in sanii Nataliei Oreiro”. De fapt n-a spus „sanii”, a spus-o direct, cum se spune in popor.

La vremea aceea, ca si acum, de altfel, mi s-a parut usor smulsa din contextul concret remarca. Daca am fi avut un presedinte mai credibil, care sa spuna lucruri mai interesante, poate l-ar fi urmarit mai multa lume. Dar diferenta de audienta fusese atat de mare, incat cu greu ar fi fost de imaginat ca fie el si Bill Clinton ar fi reusit pana la urma sa-i ia fata Nataliei Oreiro.

Dar Cristian Tudor Popescu duce gravitatea pana la drama si drama pana la tragedie. Cred ca simte nevoia sa faca asta ca sa compenseze superficialitatea exasperanta de care se simte inconjurat. Reuseste? Ba!

Dintr-o populatie de circa 2 milioane de locuitori ai Bucurestiului, s-au adunat 500 de intelectuali care au vrut sa-l citeasca. Ba pot presupune ca nu toti au fost din Bucuresti, ba chiar ca unii cumparatori au fost reprezentanti ai altor edituri participante la targ, oameni cu drag de carte si la curent cu noutatile in domeniu. Dar cine l-a mai depasit la vanzari pe C.T.P.?
Salman Rushdie. Explicabil. Pe langa toata faima pe care a reusit sa si-o creeze, a fost si oaspetele de onoare al targului.
Herta Muller. Mai mult decat explicabil: e momentul!
Aurora Liiceanu. Iata o surpriza placuta. Cartea doamnei Liiceanu, „Prin perdea” s-a vandut in 1 000 de exemplare, adica dublu fata de a lui Cristian Tudor Popescu. As pune pariu ca multi dintre cei care au cumparat „Prin perdea” au cumparat si „Cuvinte rare”. De ce, totusi, scorul de 2:1? Pentru ca Aurora Liiceanu este o doamna buna, blanda, draguta, a carei eruditie si inteligenta trece dincolo de rezistenta initiala a cititorului. Te simti mai in siguranta.

Cristian Tudor Popescu te ia de mana si te zgaltaie si striga la tine sa te trezesti, si nu vrei, sau nu atat de brusc, sau nu acum… Nu mai bine citim despre dragoste, sex, femei, barbati si atentie! – femei inteligente?

Dar ca sa incerc sa fiu impartiala, iata ce scrie pe coperta IV a fiecareia dintre aceste doua carti:

Cuvinte rare
Cristian Tudor Popescu
„Porcii transati din portbagaje si brazii de pe capota sint aceiasi, dar acum servesc doar de camuflaj. Broboane mici de singe ies din porii asfaltului in urma fiecarei roti, de la Piata Unirii pina in Piata Romana, dar cine sa le vada? E multa lumina in serile orasului aceluia in care baiatul Gufi, cel crescut in intunericul friguros, isi va trai moartea. Lumina e sticloasa si cruda, patrunzind peste tot, in case, in closete, in spitale, in cimitire; desface morminte, spinteca morti, pune in valoare ranile, lacrimile, geamatul, disperarea muta. Lumina radioactiva dezbraca oamenii, de pretutindeni tisnesc sexe dind unele peste altele, mate care colcaie, feti care transmit in direct din pintecele mamei, guri care latra, guri care hahaie, buze lipitori, guri care musca, guri care inghit.” (Cristian Tudor Popescu)
22,95 RON

Niste raspunsuri
Mihaela Radulescu
„Placerea mea cea mai mare cind calatoream cu trenul – si am facut naveta niste ani de zile pe ruta Piatra Neamt-Bucuresti – era sa suflu pe geam pina se abureste si sa-mi desenez barbatul pe care-l voi iubi, casa in care vom locui, aripile cu care voi zbura… Emotia mea cea mai profunda azi e sa simt ca traiesc secvente din geamul aburit pe care degetul desena dorinte, nestiind ca pune intrebari…
Cititorilor mei inteligenti,
cu drag,
Mihaela”
24,95 RON

Ce alegeti?

P.S. Trebuie sa va spun totul, pana la capat, ca pe mine m-a socat: La standul editurilor Polirom si Cartea Romaneasca, in cele 4 zile si jumatate de targ, s-au vandut carti in valoare de… cum se scrie asta?… 550 000 de lei noi, adica 5,5 miliarde de lei vechi (am zis bine?)! Daca punem, in medie, 25 de lei o carte, rezulta vreo 22 000 de carti vandute. Rezoneaza. Si eu care, asta-vara, la Bookfest, o intrebam pe Claudia de la Polirom / Cartea Romaneasca: „Auzi, da’ vanzarea asta in timpul targului chiar conteaza sau mai mult va incurca?”

Am vazut sambata trecuta pe National Geographic 5 bastinasi din insula Tanna in vizita la Londra. Mai intai, doua vorbe despre Tanna. Dar ca sa intelegem corect, mai intai, doua vorbe despre Vanuatu.

Republica Vanuatu este un stat federal din arhipelagul Melanezia, avand in componenta sa 12 insule grupate in 6 provincii. Una dintre aceste insule este Tanna, cu o suprafata de aproximativ 550 kmp (max. 40 x 19 km) si o populatie de 20.000 de locuitori care mai pastreaza organizarea tribala. Oamenii acestia au ajuns intr-un anumit stadiu al civilizatiei dupa care s-au intors de bunavoie la un semi-primitivism, concluzionand ei, dupa vreo 200 de ani de experienta civilizatoare, ca numai in starea aceea cvasinaturala pot fi fericiti.

Ar fi o aventura sa va povestesc despre religia – religiile – lor si despre cultul cargo, in mod special. Puteti gasi informatiile unde le-am gasit si eu: pe net. Important este ca o buna parte a populatiei practica (acum imi dau seama ca nu stiu in ce fel il practica, in mod concret; il respecta, sa spunem) un cult inchinat Printului Consort Philip, Duce de Edinburgh. Why? Because!

Printul Philip i-a vizitat pe cand era proaspat casatorit cu Majestatea Sa, ceea ce coincidea cu o profetie straveche: Fiul Zeului cu fata palida va ajunge la ei cautand o femeie puternica pe care s-o ia de sotie. Tocmai o gasise, asa ca bastinasii din Tanna si-au facut socoteala ca o fi gasit-o pe-acolo, pe undeva, asa regina a Marii Britanii cum era.

De fapt, credinta nu este chiar asa de straveche. Populatia aceasta de rasa neagra s-a mirat, fireste, foarte tare cand a vazut primii oameni albi. Aici revine in discutie povestea despre cultul cargo, care insemna venerarea celor care le aduceau bunuri materiale: vizitatorii si mai tarziu colonizatorii albi. Se vede ca n-au avut experiente traumatizante legate de colonizare si colonisti. In treacat fie spus, au trecut toti europenii pe-acolo, dar mai statornici au fost francezii si englezii care au reusit o combinatie (la noi se cheama alianta). Din 1906, Vanuatu a fost condominion franco-britanic. Prin 1970 s-a initiat o miscare pentru independenta, iar in 1994 s-a proclamat Republica Vanuatu.

Asadar, 5 bastinasi din insula Tanna au plecat in Marea Britanie sa-si cunoasca, zic ei, fratii, sa le duca mesajul lor de fericire si, daca s-o putea, sa-l vada pe Fiul Zeului si sa-l intrebe: „S-a copt sau nu s-a copt papaya?”. Exact asta trebuia sa-l intrebe, dar ideea era ca ei voiau sa afle daca a venit vremea sa se implineasca profetia (alta profetie) cum ca Fiul Zeului se va intoarce acasa. Si stiti de ce este atat de important sa se intaorca acasa (acasa, pentru ei, inseamna acolo unde esti cel mai iubit)? Pai ca sa fie fericit.

De la tinuta lor exclusiv vegetala (femeile poarta niste fuste bogate din papuris iar barbatii, niste sfori pe care e atarnata o maturica menita sa ascunda ce este de ascuns), cei cinci ambasadori de abanos a trebuit sa treaca la ceea ce ei au numit „haine englezesti”. Stingheriti sau nu, ei zambeau si au zambit tot timpul in cele 5 saptamani petrecute in Anglia.

Mai intai, i-am vazut la un castel, gazduiti de un Lord Harry care i-a initiat intr-ale civilizatiei britanice. „Nu intelegem de ce vaneaza animale pe care nu le mananca”, zicea naratorul, unul dintre cei 5 bastinasi, vorbitor de limba engleza. „Ei spun ca vor sa-si pastreze traditiile. La noi traditia este ca, atunci cand mergi la vanatoare, sa aduci acasa carne.”

Tir cu arcul in padure. Tintele: animale de plastic plasate printre copaci. Malaiesienii se dezbraca la bustul gol ca sa poata trage. (E sfarsitul lui februarie – inceputul lu martie; n-au ei treaba cu frigul!). Trag si nimeresc. Se bucura, chiuie, sar in sus si se pocnesc  cu palmele peste fesele imbracate in blugi.

Se pregatesc de o cina festiva, intre nobilii din zona. Gazda, Lord Harry, le povesteste cum e cu tacamurile, cum le alegi, cum le asezi… Tacamuri! Invataceii asculta cuminti si respecta obiceiurile gazdelor. Lord Harry: „Daca voi nu veti face asa, va fi in regula, dar daca un englez nu face…” Lordul nu are cuvinte sa spuna ce.

Ambasadorii de abanos primesc camasi albe si smokinguri. Capetenia cu barba spune spre camera: „Sunt foarte bucuros sa port aceasta camasa frumoasa.” (Filmul va fi, la urma, aratat compatriotilor, pe insula. Lor li se adreseaza mereu.)

Dupa ce cunosc nobilimea prezenta, naratorul spune ceva despre obiceiul caraghios al europenilor de a-si strange mainile. Un lord din capatul mesei le promite ca va face demersuri pentru ca ei sa fie primiti de Altetea Sa, Printul Philip. Dupa masa, oaspetii de peste mari si tari multumesc pentru mancarea buna pe care au primit-o.

Apoi se duc si se schimba, ca sa zic asa, in sforile lor cu maturica, in scopul de a presta un dans de bcurie si multumire. Stiti cum sunt dansurile africane: in cerc, doi pasi indarat cu capul dat pe spate, doi pasi in fata, cu trunchiul aplecat inainte. Important e ce se spune in timpul dansului: numai de bine. Lorzii cu papioane si o lady cu bucle albe se alatura dansatorilor – doi pasi in fata, doi pasi indarat. „Tanna si Anglia se vor uni si atunci veti fi si voi fericiti, asa cum suntem noi”, marturiseste capetenia. „Noi suntem cei mai fericiti oameni din lume”, spune el si, pe onoarea mea, asta se vedea foarte bine. Si-apoi, se stie ca in materie de fericire, cine spune ala este.

Plecarea la Londra. In drum, se abat pe la o stanca si ii dau in grija pe oamenii din tara aceea, asa cum si la ei, stancile au grija de oameni, sa fie sanatosi si, desigur, fericiti. Pe drumul de munte, pe coaste, pe platouri – zapada. „Ia uite, o tin in mana”, zice unul dintre ei catre camera. „Dac-ar fi buna de mancat…”, zice altul. Al treilea, cu bratele pline de bulgari mari: „O iau cu mine s-o cultiv in Tanna!”. Se bat cu bulgari, sunt fericiti, pentru ca iubesc zapada.

Londra. Trec un pod peste Tamisa. „Oamenii acestia se duc la munca. Se zoresc nu scot o vorba si nu zambesc. Ma intreb unde-i va duce acest stil de viata.” Pe Buckingham Road. „Ne apropiem de locul sfant”. Sunt emotionati, dar si fericiti. Desi astazi se duc numai asa, sa se uite din drum. E steagul ridicat pe palat. „Regina e aici”, le explica spre camera conationalilor care vor vedea filmul.

Seara ies pe terasa hotelului, imbracati din nou in sforile lor traditionale si se roaga, proiectati pe fundalul de zgarie-nori luminati. Se roaga pentru oamenii „din aceste cladiri, din aceste masini si din aceste avioane” – probabil ca tocmai trecea unul – „sa simta mesajul pe care il aducem si sa fie la fel de fericiti ca noi.”

A doua zi primesc o scrisoare. Se asaza toti in jurul capeteniei. Mai intai privesc plicul, privesc sigiliul si il arata spre camera. Apoi desfac si citesc scrisoarea: sunt invitati pentru a doua zi la castelul Windsor, intr-o audienta la Alteta Sa Printul Philip. (Englezii, chiar daca zic asa, intr-o doara, la un pahar de vin, ca fac un lucru, de exemplu ca-ti obtin o audienta la castelul Windsor, chiar vorbesc serios si apoi se si tin de cuvant!)

17 martie 2007. Ziua ce Mare. „Mergem intai la un croitor englez sa ne imbracam frumos.” Croitorul este, de fapt, un magazin. „Ce masuri purtati?” Cel intrebat rade cu gura pana la urechi. Se imbaraca anevoie, incurcandu-se in maneci. Sunt eleganti nevoie-mare, dar mai trebuie sa se tunda. Li se face freza afro celor mai tineri, i se aliniaza frumos barba capeteniei.

Apoi, in tren si directia Windsor. La castel sunt asteptati. Echipa de filamre trebuie sa ramana in atecamera. Filmeaza usile, filmeaza peretii… In sfarsit, ambasadorii de abanos ies. La poarta castelului, se grupeaza in fata camerei zambind asa cum stiu ei, cu toti dintii. „Desi sunt o capetenie mica, am fost primit la palat si am vorbit cu Printul Philip.” Acum, dupa ce l-a vazut in carne si oase, parca-i e mai anevoie sa-l numeasca „Fiul Zeului”. „Voi duce batranilor mesajul sau. Sunt fericit, fericit, fericit…” „mnaghim, mnaghim, mnaghim”, zice si parca si-ar imbratisa strans fericirea.

Inapoi, acasa. Sosesc intr-o masina de teren, in uralele si cantarile a sute de bastinasi adunati sa-i intampine. Coboara si se indreapta spre, probabil, decanul de varsta al capeteniilor. „L-am intrebat pe Printul Philip: «S-a copt sau nu s-a copt papaya?» Printul mi-a raspuns…” zambeste si lasa un pic de suspans. „…mi-a spus asa: «Acum e frig, dar cand va fi cald, veti primi un mesaj de la mine. »” Repeta de cateva ori lucrul acesta si toata lumea pare fericita. „Spune-le ca in Anglia e frig”, ii sopteste unul dintre insotitorii mai tineri. „In Anglia e frig.” Ii inmaneaza batranului o fotografie care-i infatiseaza pe cei cinci incadrandu-l pe Printul Philip, cu un cap mai inalt decat cel mai inalt dintre ei. Batranul atinge pe rand imaginea fiecaruia spunandu-i pe nume si, la urma, pe Printul Philip: „Omul cel Mare. A imbatranit… a imbatranit…”

Apoi cei cinci ambasadori incep sa-si lepede de voie „hainele englezesti” ca sa se simta din nou la largul lor. „Uite, am picioare de englez, am picioare de englez!” se amuza topaind unul dintre ei si aratandu-si spre camera picioarele curate, cu talpile mult mai albe decat restul, asa cum, probabil, nu si le vazuse niciodata.

Cand se lasa intunericul, intind o panza alba de la un copac la altul si proiecteaza filmul facut in Anglia. In intuneric, zeci de danturi albe stralucesc. „Am dansat dansuri caraghioase”, marturiseste unul dintre ambasadori si toata lumea rade, desi n-au vazut inca ce dansuri caraghioase au dansat.

*

*          *

Sambata viitoare (28 noiembrie), pa National Geographic, la ora 21, vom vedea alti 5 ambasadori ai insulei Tanna, de data aceasta in Statelu Unite ale Americii.

Foto: dremstime.com

…sau Un scriitor maturizat in taina.

 Nu citisem poeziile lui Varujan Vosganian. Cu buna stiinta le-am evitat pentru ca mie poezia mi se pare prea intima si prea fragila acolo, pe muchia dintre valoros si patetic, pe care putini poeti isi gasesc echilibrul. Poezia, daca nu este superba, este penibila. Asa ca n-am citit pana acum cateva ore poezia lui Varujan Vosganian si acum imi dau seama ca degeaba as fi citit-o pentru ca n-as fi inteles nimic inainte de a citi „Cartea soaptelor”. Iar acum, ca romanul exista, poezia lui Varujan Vosganian mi se pare inutila. As putea s-o consider un laborator in care scriitorul si-a experimentat plasticitatea, imagistica, metafora. In sensul acesta, inteleg ca are un rost.

Asa ca, uite, ma intreb si nu incetez sa ma minunez: cum s-a maturizat scriitorul Varujan Vosganian? In mare, mare taina. Dintr-odata, a dat la lumina 520 de pagini pe care Nicolae Manolescu marturiseste, indirect, ca nu le-a putut lasa din mana. Iar eu marturisesc ca, in cateva dimineti, am pus alarma sa sune mai devreme ca sa prind o ora de lectura in plus. (Citesc greu. Fie vederea slaba, fie oboseala, fie chiar o usoara dislexie ma impiedica sa citesc repede. Asa ca ma straduiesc sa fur timp pentru citit de unde pot.)

Dupa primele pagini, mi-am zis „Parca citesc Marquez!”. Dar indepartandu-ma treptat de coperta, m-am gandit: “In veci n-ar fi trudit Marquez atat de mult la documentare!”. Cand ma gandesc la migala si tenacitatea cu care, probabil, scriitorul si-a cules informatia si a pus-o cap la cap si a legat-o si i-a refacut parfumul si culoarea, imi amintesc imaginile dintr-un film documentar in care cercetatorii apucau cu penseta si potriveau farame din manuscrisele de la Marea Moarta pentru aflarea adevarurilor cruciale.

Toata suferinta pe care au cunoscut-o evreii de-a lungul catorva milenii, armenii au cunoscut-o si ei intocmai, dar comprimata in cateva decenii.

Si apoi, stilul, stilurile impletite – un ochi inca mai rade in vreme ce ochiul celalalt plange. De la comic si mucalit, la poetic si tragic, nu stii cand ai dat pagina si ai schimbat galaxia de mijloace artistice. Imaginile, metaforele, chiar creatiile lingvistice sunt de o mare forta si de o desavarsita originalitate.

Personajele pitoresti care populeaza copilaria scriitorului si personajele epopeice care marcheaza istoria armenilor se intalnesc intr-un fel, isi intesecteaza destinele si trec toate pe rand si, in final, impreuna, prin conul de lumina al cartii. (Spre bucuria mea, am gasit-o acolo si pe doamna Ferhat pe care autorul o prezentase cu alta ocazie: ospaturile cu prune care, culmea, nu erau mereu la fel si deja celebra dumisale replica: „Rau e sa fii flamand, rau e sa fii satul!”)

Si intre toate, enigma armelor generalului Dro, pe care armenii din Focsani sperau sa le gasesca si sa le foloseasca in contrarevolutie, atunci cand vor veni americanii.

Dar uite… una e sa vorbesti cu prietenii despre carte si alta e sa incerci sa scrii despre ea. Trebuie citita. Cred ca, alaturi, poate de „Istoria critica a literaturii romane” a lui Nicolae Manolescu, e cea mai valoroasa carte aparuta la noi dupa 1989 si o vad, fara nicio exagerare, demna de premiul Nobel, in traditia prestigioasei distinctii. Dupa ce va fi tradusa in cateva limbi de larga circulatie – deocamdata a fost tradusa in limba spaniola – sa indraznesc sa sper?

Exista nenumarate carti care ne invata metodic arta negocierii. Nlp-ul contine tehnici care pot fi folosite la manipulare. Secole de “experimente” realizate de inaintasele noastre ne-au adus taina datului din gene si santajului emotional - daca vrem sa fim cu adevarat corecte trebuie sa recunoastem ca o facem.

Dar iata ca armistitiul vine de la sine. Putem lasa la o parte toate armele pentru ca de data asta nu vor mai fi lupte cand vine vorba sa alegem… filmul. Nu vom mai avea discutii de genul “e film de fete” sau “e film de baieti” si putem lua si copiii.

Ice Age 3 ne invata o lectie minunata despre prietenie, iubire, familie si viata intr-un cadru nou. Iti propun sa uiti de probleme, de bugete reduse, de criza financiara, sa te relaxezi si sa razi din toata inima timp de aproape 2 ore. Iar daca eu nu te-am convins uita-te pe dvd la Ice Age 1 si 2 si vizioneaza trailerul. Ai si rezervat bilete?

Catei si pisici in cautare de familii iubitoare te asteapta alaturi de voluntarii Asociatiei ROBI la targul de adoptii din Parcul Obor, in aceasta sambata, 27 iunie, cu incepere de la orele 12. Intalnirile in scopul adoptiei unui animalut au loc de regula in fiecare sambata, in aceeasi locatie - parcul Obor.

Daca te hotarasti sa adopti un catelus sau o pisicuta, este necesar sa ai la indemana buletinul in original. Adoptiile se incheie exclusiv pe baza unui contract de Donatie-Adoptie! Prin semnarea contractului, noul tau prieten va putea fi identificat cu usurinta. In cazul in care, din diferite motive, realizezi ca alegera facuta nu este conforma cu asteptarile tale, contractul iti ofera posibilitatea de a returna animalutul Asociatiei. Mai mult, in baza acestui contract beneficiezi de sterilizare gratuita.

Read the rest of this entry »

Cam ce s-ar mai putea spune despre Marchiz? Ca a dat numele unui comportament ramas pana azi in sfera patologiei, in ciuda reevaluarilor periodice ale discursurilor si moralei? Ca a facut de-a binelea ceea ce a predicat? Ca e nerecomandat minorilor?

Marchizului de Franval si virtuoasei sale sotii li se naste o fiica, Eugenie, pe care tatal o creste departe de mama si de orice principiu religios oferindu-i o educatie superioara. La varsta de 14 ani ii devine fiicei sale amant, cultivand in sufletul inocent si abject al fetei sale celei mici ardenta iubire. Experimentul moral la care se supune marchizul spre a contracara moravurile si convenientele nu are de-a face cu senzualitatea cat cu cerebralitatea. Sadismul e o incercare a limitelor si legitimeaza filosofic orice act. Sotia lui nu il atrage decat in masura in care “trece de anumite limite i-ar fi promis fara indoiala totul. Doar pentru placerea de a spulbera orice conventie, poate chiar ar fi dorit sa i se ceara juraminte, ca sa adauge si farmecul sperjurului la infricosatoarele-i bucurii.“
Read the rest of this entry »

Moshe Idel este cel mai mare specialist actual in exegeza textelor cabalistice vechi, profesor la Universitatea din Ierusalim, visiting professor la Yale, Cambridge si Harvard. S-a nascut la Targu Neamt, a plecat din Romania in 1963 si a revenit de curand pentru a primi titlul de Doctor Honoris Causa al Facultatii de Filosofie al Universitatii Bucuresti. In Israel a devenit discipolul lui Gershom Scholem, la randul sau mare specialist in Cabala. Bun prieten cu Ioan Petru Culianu si Mircea Eliade, Moshe Idel este cel care a impus trducerea si editarea lui Eliade in Israel, in pofida trecutului antisemit al ganditorului roman.
Read the rest of this entry »