中文 快乐的 la Bucuresti
La coada, in fata mea, un chinez slabut zambind, cu ochisorii pierduti in doua cute subtiri, si-a asezat pe banda cumparaturile: o bucata de ceafa de porc ambalata in vid si doua baterii de 1,5 V infoliate.
Le ridica pe rand de pe banda si le priveste de aproape, foarte concentrat, ca si cum asta l-ar fi ajutat sa inteleaga textele de pe ambalaje scrise cu litere latine. (Asa cum remarca Teo Trandafir ca avem tendinta de a striga la straini, ca si cum ar fi surzi).
Ajuns in fata, i s-au scanat produsele, i s-au luat banii si i s-a dat restul. Dupa asta, s-a tras cativa pasi la o parte si a inceput sa studieze bancnotele primite ca rest si, mai ales, bonul. „Nu cunoaste banii”, a zis casiera. „Nu intelege ce-i pe bon”, am zis eu. Omul de la paza s-a apropiat, a pus o mana pe umarul micului chinez si l-a privit intrebator. Cu un zambet pana la urechi, chinezul a inceput sa spuna cateva cuvinte chinezesti, dupa care pronunta destul de limpede „Bucuresti”. Ceva cam asa: „中文 快乐的 Bucuresti!”. Arata spre bon, arata spre marfa, arata spre sine si spre podea, infigandu-se demonstrativ in ea, zicea ce zicea chinezeste si, la urma, „Bucuresti”. Nu stiam exact ce sa citesc pe fata lui, dar cred ca se combinau veselie, uimire, amuzament. Si, in acelasi timp, ne privea, la rand pe toti, luandu-ne drept martori ca „中文 快乐的 Bucuresti!”.
Omul de la paza, probabil, de trei ori mai mare pe cantar, ii tabacea comprehensiv spatele cu palma, facand sa joace pe el canadiana gri. Apoi chinezul a plecat de-a-ndaratelea, continuand sa ne arate bonul, marfa si banii, sa rada si sa spuna acele cuvinte scurte chinezesti.
Lumea se amuza dar nimeni nu parea prea lamurit. Doar omul de la paza parea sa fi priceput ceva: „E fericit ca a ajuns la Bucuresti!”.
Atunci, dupa prostul meu obicei, mi-au dat lacrimile si mi-a parut rau ca n-am inteles mai devreme, ca nu l-am imbratisat si nu i-am explicat, prin mimica si gesturi, ca la surdo-muti, ca si eu sunt fericita ca el a ajuns la Bucuresti, ca el a facut un drum, numai Dumnezeu stie cat de greu, cat de lung, cat de periculos, ca a ajuns cu bine aici, unde el considera ca i-a fost destinatia si ca, iata, acum e fericit.
Asadar, iata un om fericit ca e la Bucuresti. Cat de rau o fi in tara lui daca aici i se pare atat de bine? Asa m-am intrebat cu cativa ani in urma cand, intr-o zi friguroasa de iarna, m-am dus nu stiu ce sa caut in complexul acela de tarabe sordide numit „Dragonul rosu”. Deasupra tarabelor erau intinse folii pe pari. Din cutele lor picura apa murdara de la zapada topita. Printre tarabe, noroaie. Chienzii vindeau marfa proasta si kitchoasa, topaiau pe loc si beau cafea spalacita din pahare de plastic. Ciripeau intre ei chinezeste, iar cumparatorilor le adresau cuvinte romanesti sudate intre ele, fara conjunctii, fara prepozitii si fara diacritice. Pe mine m-a deprimat urat ziua aceea si m-am tot intrebat de atunci: „Cat de rau o fi in China?”.
Asa ca, dragi bucuresteni, este si orasul nostru bun la ceva: sa-i faca fericiti pe aceia care in tara lor nu au nici hrana zilnica asigurata, se imbraca toti la fel si sufera de frig, de saracie si de constiinta apasatoare a lipsei de libertate. Suntem si noi buni la ceva: sa-i toleram printre noi (sa-i toleram, macar, daca nu-i ajutam in mod direct) pe cei care au venit aici pentru o viata mai buna, parasindu-si locul nasterii, traditiile si cultura, poate familiile si mormintele stramosilor.
Daca veti intalni pe strada un chinez zambind cu gura pana la urechi, nu-l ignorati. Zambiti-i la fel si poate veti simti pentru o clipa ca sunteti fericiti pentru fericirea lui.
(Semnele de mai sus, obtinute cu ajutorul unui dictionar online, vor sa insemne: „chinez fericit”.)
Postat in Diverse, Insemnari de Mihaela Serea