Nu am incredere in nimeni

Neincrederea, in anumite limite, si cu buna credinta, ne fereste de numeroase neplaceri. Dar fara incredere, nicio relatie – fie amicala, fie de dragoste sau profesionala – nu poate exista. Care este motivul pentru care unora dintre noi le e atat de greu sa aiba incredere in ceilalti?

„Putem simplifica si afirma ca exista doua tipuri de persoane: cele care au apriori incredere si cele care sunt apriori ne­in­cre­za­toare“, remarca Christophe André, psihiatru cognitivist. Trebuie spus ca ne­increderea nu este patologica. Dar practicata excesiv si sistematic, il condamna pe cel ca­re o simte la izolare si singura­tate. „Aceasta fobie sociala apare la persoanele hipersensibile”, adauga psihiatrul. Vulnerabile si fragile, acestea folosesc neincrederea ca pe un mecanism de protectie si aparare.

Neincrederea este mostenita

Psihanalistii considera ca neincrederea este mostenita din copilarie. Copilul mic traieste o situatie paradoxala: chiar daca are incredere in adult – pentru ca supravietuirea si starea lui de bine depind de acesta -, totusi incepe sa traiasca sentimentul de neincredere.

Acesta apare ca raspuns la situatii penibile, create atunci cand mama nu intervine suficient de repede pentru a se ocupa de el: inconstient, el vede atunci in ea un personaj daunator, ca­re il persecuta. Sufera si ii atribuie ma­mei, in ochii lui atotputernica, dorinta de a-i face rau.

Psihanalista Melanie Klein, pri­ma care a explicat acest aspect al dezvol­tarii infantile, considera ca aceste re­ac­tii ale copilului sunt normale atat timp cat nu-i domina intreaga viata afectiva. Mai tarziu, amestecul ambivalent de ne­incredere si tandrete este ceea ce caracterizeaza relatiile dintre oameni. Totusi, dispozitia psihica spre neincredere se poate amplifica, din cauza fricii pa­rin­ti­lor, ei insisi speriati de lumea exterioara.

„Sa nu ai incredere in oameni!”, „Sa nu vor­­­besti cu oameni straini!” sunt avertismen­­te necesare pentru securitatea copilului, care are tendinta de a se increde in oricine se aseamana cu unul din­­­tre pa­rinti; e bine insa ca avertismentele sa fie moderate. Sufocat de parinti prea protectori, copilul poate sa ajunga sa creada ca lumea exterioara e o jungla terifianta plina cu agresori.

Prea multa idealizare

Atunci cand nu parintii ne transmit nein­crederea, viata insasi se ocupa de asta: un coleg care ne tradeaza, un prieten care abuzeaza de generozitatea noastra, un partener care ne insala… „Cele mai neincrezatoare persoane sunt cele care au o viziune iluzorie despre viata, idealizand relatiile”, spune Christophe André.

Foarte exigenti cu ceilalti, ei interpreteaza drept tradare cel mai mic gest care nu e conform cu cele asteptate de la celalalt. In anumite cazuri, acest sentiment se dezvolta pana la paranoia: „Nimeni nu e demn de increderea mea, deci toata lu­mea imi vrea raul”. In altele, duce la cinism: „Acest barbat m-a parasit fara un cuvant, toti barbatii sunt niste lasi”.

Fie nu avem incredere in propria persoana, fie asteptam prea mult de la ceilalti. O relatie presupune intotdeauna asumarea unui risc. Trebuie acceptat faptul ca e nevoie sa punem la incercare, de-a lungul unei anumite perioade de timp, primele impresii pe care le avem despre relatie, pentru a vedea cat sunt de adeva­ra­te. Acest risc nu poate fi asumat decat de cel care are suficienta incredere in el insusi astfel incat, in caz de deceptie, sentimentele lui sa nu fie prea ranite. Lipsa de incredere in celalalt este aproape intotdeauna semnul lipsei de incredere in sine.