Tu reacționezi la o catastrofă dacă nu ți s-a întâmplat ție? Cum stai cu empatia?

Suntem mai mult sau mai puțin mișcați de nenorociri…, mai ales dacă nu ne afectează direct. Dar oare trebuie să ni se întâmple nouă pentru a fi sensibili? Unde s-a dus empatia și în ce măsură suntem dispuși și capabili să rezonăm, dar și să reacționăm, ne spune psihologul Livia Căciuloiu.

 

Auzim tot mai des de necazuri, probleme și catastrofe. Și totuși, reacțiile oamenilor nu sunt pe măsură. De ce rămânem pasivi?

Livia Căciuloiu: Sunt mai multe motive care contribuie la lipsa de reacție a unor persoane în fața necazurilor repetate. În opinia mea, sunt două perspective mari din care putem privi acest aspect.

Există, în primul rând, o serie de motive din zona trăsăturilor individuale și a experiențelor traumatice anterioare, care alterează reactivitatea individului.

Citește și:

Cum să avem o memorie mai bună

De ce este importantă educația continuă

Există apoi și perspectiva psihologiei grupurilor, care explică,  printre altele, și dinamica acestora în urma unui eveniment traumatic.

În primul rând, este important să clarificăm faptul că evenimentele neașteptate, de mari proporții și care au consecințe dezastruoase, afectează întotdeauna un număr de persoane pentru care viața se schimbă, căpătând sensuri și conotații noi.

Cei afectați trăiesc, în realitate, un eveniment traumatic. În același timp însă, persoanele din exterior, care nu se confruntă direct cu problema, au cu totul alte trăiri legate de acel eveniment.

La aflarea unei vești rele legate de o altă persoană, reacția firească și sănătoasă este una compasivă, empatică, existând eventual o implicare în măsura resurselor și posibilităților personale din momentul respectiv.

În cazul unui incident major însă, acolo unde sunt implicate mai multe persoane care au fost puse în pericol, persoanele din exterior au, concomitent, atât emoții legate de oamenii afectați, cât și trăiri legate de propria siguranță.

Adeseori, însă, toate aceste evenimente necontrolate și emoții puternice readuc la suprafață trăiri traumatice, cu surse mai mult sau mai puțin conștientizate.

Practic, persoanele neimplicate în mod direct – însă care aud despre necazul respectiv – pot avea, pe de o parte, tendința și dorința de a se implica și a oferi ajutor, iar pe de altă parte, pot trăi sentimente de neputință, vulnerabilitate, frică pentru propria siguranță sau își pot aminti chiar momente din trecut în care au fost în pericol, la rândul lor.

Odată avute aceste două trăiri în același timp, reacția de implicare de la început se poate modifica, accentuându-se sau scăzând din intensitate.

În acest sens, la aflarea despre o catastrofă, unele reacții pot fi de implicare firească, cu empatie și fără o teamă copleșitoare pentru propria siguranță, pe când alte reacții pot fi alimentate exclusiv de teamă.

În același timp, studiile legate de grupuri explică pasivitatea, vorbind despre împărțirea responsabilității. Mai exact, în situațiile în care o persoană aflată într-un grup este martora unei situații de urgență, ea va avea tendința de a nu acționa, întrucât nu simte că îi revine întreaga responsabilitate să facă asta.

Ea transferă responsabilitatea asupra întregului grup. Dar cum grupul nu are o voință proprie, acțiunea nu mai este, bineînțeles, dusă la bun sfârșit.

Vorbim aici despre inhibarea unor comportamente diferite sau evaluate ca fiind supradimensionate, din teama de a nu fi judecat sau exclus din grup.

Toate aceste presiuni resimțite de individ ca parte a grupului, alături de experiența personală în raport cu evenimentele, fac ca reacțiile oamenilor să fie uneori mai puțin solidare, decât ne-am aștepta, în condiții de viață firești.

 

De ce ne afectează mai puternic dramele minore și particulare decât cele majore, colective?

L.C.: În primul rând, distincția pe care o văd este mai degrabă între numărul de persoane afectate de eveniment și nu de gravitatea evenimentului, în sine.

Un eveniment cu impact major, care atinge viețile multor oameni, adeseori nu își găsește un sens și explicații logice. Din dorința de a simți un control chiar și ulterior evenimentelor, oamenii încearcă să își explice sau să caute posibilități de rezolvare inaccesibile în momentul faptului. Iar când sunt implicați mulți oameni, este greu de înțeles cu adevărat că drama nu a putut fi prevenită sau controlată în timp ce se întâmplă, în ciuda numărului de persoane care ar fi putut, teoretic, interveni.

În contact cu o catastrofă apare multă neputință și vulnerabilitate, iar pentru cineva care nu are experiența directă a evenimentelor, este greu de imaginat și înțeles, cu adevărat, ce trăiesc oamenii implicați.

Acesta este motivul pentru care, cu excepția persoanelor care au trecut printr-un eveniment dramatic asemănător, majoritatea persoanelor nu poate cuprinde cu înțelegerea și trăirea impactul evenimentelor trăite de alte persoane.

În schimb, dacă privim spre evenimentele traumatice sau stresante mai des întâlnite, putem vedea cum oamenii se pot regăsi, măcar parțial, unul în povestea celuilalt, reușind să își ofere sprijin empatic și înțelegere, făcând, de fapt, apel la propria experiență.

 

Totuși, unde a dispărut nevoia de reacție, de implicare, de a oferi ajutor?

L.C.: Energia și încrederea cu care o persoană acționează pentru a interveni sau nu într-o situație de criză, depind de ceea ce a trăit și învățat în experiențele adverse anterioare.

Spre exemplu, dacă, în trecut, o persoană s-a implicat într-o cauză socială, iar experiența s-a finalizat cu unele consecințe personale extrem de neplăcute, cu siguranță va ezita în viitor să reacționeze.

Fie nu își va susține drepturile, fie nu se va implica pentru a ajuta persoane în nevoie. Nevoia de siguranță și instinctul de conservare sunt primele care se doresc a fi acoperite în momentul în care o persoană decide să se expună unui risc.

Iar pentru unii oameni care au experiențe soldate cu agresiune, acest risc este catalogat ca fiind prea mare. Așa încât răspunsul este individualizat, ținând, în primul rând, de trăsăturile personale, de istoria traumatică și caracteristicile grupului din care persoana face parte.

 

Lipsa de reacție nu este lăudabilă. Dar ce altceva se ascunde în spatele ei?

L.C.: Dacă privim lipsa de reacție din exterior, este foarte probabil să îi oferim conotații mai mult sau mai puțin negative, în funcție de consecințele pe care le generează.

În fapt, reacția persoanei care alege sau nu să intervină, ține de zona inconștientă, respectiv de felul în care persoana evaluează că poate face față situației respective.

Dacă există sentimentul că evenimentul nu depășește posibilitățile personale, iar experiențele anterioare confirmă acest lucru, este foarte probabil ca persoana să își asume o reacție și să se implice.

În același timp, dacă situația este evaluată că fiind peste puterile personale de control, este foarte probabil ca persoana să se abțină de la reacție sau să se retragă complet, pentru a se proteja.

În acest sens, unii oameni sunt lipsiți de reacție în exterior, însă au trăiri foarte intense, dorința de a ajuta și, adeseori, sentimente de vinovăție pentru propria lipsă de reacție.

În același timp, sunt și persoane care nu pot face față sentimentului de neputință. Ele își vor interpreta lipsa de implicare ca o decizie asumată, alegând să ignore gravitatea evenimentelor și plasând responsabilitatea de reacție victimelor sau autorităților.

Faptul că suntem bombardați de media cu drame și necazuri, a produs o desensibilizare a populației?

L.C.: Expunerea repetată la popriile trăiri și neputința umană în fața dramelor și catastrofelor consumă energie psihică și menține persoanele într-o confruntare constantă, care, la un moment dat, poate deveni copleșitoare.

Persoanele pot avea senzația de desensibilizare, însă aș încadra reacția mai degrabă în zona mecanismelor de apărare, care protejează psihicul de constanta reamintire a neputinței și vulnerabilității.

Din păcate, însă, această variantă de funcționare nu este una sănătoasă, persoanele care par desensibilizate fiind, de fapt, într-o zonă mai degrabă de supraviețuire în fața vieții amenințătoare, decât într-o trăire completă a oportunităților vieții.

 

Oamenii sunt solidari într-o suferință colectivă, dar ce putem face noi, ceilalți, pentru a combate indiferența sau convingerea că nu putem face nimic?

L.C.: Fiecare om are responsabilitatea de a se uita la propriile reacții, la propriile experiențe, și de a lua o decizie asumată legată de viitorul pe care și-l dorește. Ieșirea din resemnare se poate face și cu pași mici.

Este important ca fiecare om să realizeze faptul că rămânerea în blocaj, în indiferență, în dezamăgire, consumă totuși multe resurse de energie, care ar putea fi folosite pentru ieșirea din acest blocaj.

Chiar dacă trăirile sunt puternic neplăcute, există totuși trăire, există mișcare, iar această vitalitate se poate folosi și altfel.

Este important să ne permitem să acționăm atât cât putem și, mai ales, să ne prețuim și să apreciem pașii mici. Cu fiecare pas făcut în afara blocajului, vom vedea impactul pozitiv pe care îl avem în viețile altora în momente de suferință și cât de mult contează, de fapt, orice gest.

Nu cred că există ajutor mic, întrucât, într-o situație dramatică, orice ajutor contează enorm și cred că acesta este un lucru care, odată conștientizat, poate da încredere unui om să acționeze.

Livia Căciuloiu este psihoterapeut, membru I.S.T.T., www.psihomedeor.ro

loading...
Loading...
Comentează și tu
Recomandări
Ce este și ce nu este sănătatea emoțională
Ce este și ce nu este sănătatea emoțională

Sănătatea emoțională ne ajută să trăim vieți mai împlinite și să avem o relație mai bună atât cu noi înșine, cât și cu cei din jurul nostru. Dar cum arată oamenii sănătoși emoționali? Ce avem de făcut pentru a ajunge acolo?

Citeste
Îți este rău fizic și nu știi ce ai? Poate fi o teamă inconștientă
Îți este rău fizic și nu știi ce ai? Poate fi o teamă inconștientă

Dacă în copilărie ai simțit teamă de abandon sau față de figurile autoritare, ea poate face parte și din psihicul tău adult. Uneori, aceasta duce la somatizări la nivel fizic. Iată cum.

Citeste
De ce înjurăturile au rol terapeutic
De ce înjurăturile au rol terapeutic

Nu cred că există om pe lumea asta care să nu fi înjurat vreodată – poate călugării tibetani crescuți de mici la mânăstire, dar, și ei, cine știe ce au zis uneori în gând… Că suntem în trafic, ne-am lovit de pat la degetul mic ori o problemă de serviciu ne scoate din minți, scoatem la iveală arsenalul creativ sau concret de injurii. Când ne ajută asta și când nu?

Citeste
Tu reacționezi la o catastrofă dacă nu ți s-a întâmplat ție? Cum stai cu empatia?
Tu reacționezi la o catastrofă dacă nu ți s-a întâmplat ție? Cum stai cu empatia?

Suntem mai mult sau mai puțin mișcați de nenorociri…, mai ales dacă nu ne afectează direct. Dar oare trebuie să ni se întâmple nouă pentru a fi sensibili? Unde s-a dus empatia și în ce măsură suntem dispuși și capabili să rezonăm, dar și să reacționăm, ne spune psihologul Livia Căciuloiu.

Citeste
Tulburarea obsesiv-compulsivă: manifestări şi remedii
Tulburarea obsesiv-compulsivă: manifestări şi remedii

Mulți dintre noi au experimentat anxietatea dată de gânduri obsesive. Iată cum identificăm tulburarea obsesiv-compulsivă pentru a lua măsurile potrivite pentru noi

Citeste
Dezvoltare personală: 3 lucruri pe care nu e niciodată târziu să începi să le faci
Dezvoltare personală: 3 lucruri pe care nu e niciodată târziu să începi să le faci

Ești responsabilă de propria dezvoltare personală, iar acest lucru înseamnă să rămâi mereu deschisă oportunităților de a te dezvolta. Iată de ce niciodată nu e prea târziu să faci schimbări.

Citeste