„Autorităţile nu fac locuinţe sociale, lăsând sub cerul liber sute de mii de copii şi familiile lor“

Sunt în România peste 300.000 de copii care suferă traiul în sărăcie şi sunt expuşi riscului de separare familială şi vreo 7.500 de copii care încă sunt supuşi abuzurilor instituţionalizării. Vreo 100.000 de copii cu părinţii plecaţi la muncă în străinătate şi care sunt în risc foarte mare de instituţionalizare, 400.000 de copii nu merg la şcoală în mod regulat.

 

 

Despre această dramă şi despre delăsarea autorităţilor, în interviul cu Ştefan Dărăbuş, Director Regional, Europa Centrală şi de Sud, Hope and Homes for Children.

 

 Citește și:

„Copiii din mediile defavorizate nu vorbesc mult“

Cum pot fi șterse sechelele abandonului

Care e situaţia copiilor instituţionalizaţi?

Nu sunt sigur că cifrele reprezintă nişte repere de natură să exprime drama suferită zi de zi de copiii maltrataţi prin instituţionalizare. Dar hai să vedem prima dată cifrele.

Avem aproape 57.000 de copii în protecţie specială la începutul anului 2017. Dintre aceştia, 19.400 sunt în servicii de protecţie rezidenţială (mai bine de 34%).

Din cei 19.400, încă vreo 7.500 sunt captivi în instituţii, în aşa-zisele „centre de plasament de tip vechi“, o denumire de natură să estompeze drama la care sunt supuşi copiii care supravieţuiesc aici.

Dintre copiii instituţionalizaţi, aproximativ 65% sunt cu nevoi speciale şi rămân captivi în sistemul de protecţie specială pentru tot restul vieţii lor.

Alţi 37.500 copii sunt în servicii de tip familial (adică 66%). Dintre copiii aflaţi în servicii rezidenţiale de tip familial, aproape 18.700 sunt plasaţi la asistenţi maternali, alţi 14.100 sunt în plasament simplu, la rude până la gradul IV şi încă vreo 4.800 copii sunt în plasament simplu, la alte persoane decât cele din familia lor extinsă.

Partea ciudată e că încă nu se face vreo deosebire între serviciile rezidenţiale de tip vechi – instituţiile abuzive şi traumatizante pentru dezvoltarea copilului şi celelalte servicii rezidenţiale.

Iar tinerii care ies din instituţii ajung, de cele mai multe ori, sub cerul liber, expuşi celor mai mari riscuri, vulnerabili şi, în continuare, ai nimănui.

Şi, în paralel cu drama copiilor încă instituţionalizaţi, se derulează tragedia sutelor de mii de copii care sunt în risc real de instituţionalizare, prin lipsa de acţiune a sistemului de protecţie socială şi a societăţii în ansamblu: avem peste 200.000 de copii care ar putea fi instituţionalizaţi în orice moment, datorită sărăciei în care îşi duc zilele.

 

Ce a reuşit să facă până azi Hope and Homes for Children?

Am prevenit separarea a 9.721 copii de părinţii lor. Prin partenerii din sistemul de protecţie, am lucrat cu 17.173 copii, doar în acest program. În total, 27.434 de copii sunt cu părinţii lor datorită intervenţiilor noastre.

Prin centrele maternale create de noi au trecut 454 copii, cu mamele lor. În centrele de primire în regim de urgenţă, am avut 733 copii.

În centrele de zi am ajutat 1.850 copii, iar în programul nostru de sprijin pentru tinerii care părăsesc sistemul de protecţie a copilului, am lucrat cu 861 de tineri.

Prin programul de reintegrare, am reunit 816 copii cu familiile lor.

Am închis, prin parteneriate cu autorităţi publice, 53 de instituţii şi am scos 4.971 de copii din aceste instituţii. Am mai salvat alţi 1.424 de copii din instituţiile în care lucrăm acum. În total, 6.395 de copii au ajuns înapoi în familii, din instituţii pe care le-am închis.

Prin cursurile noastre de formare profesională au trecut 8.123 de participanţi – personal de îngrijire directă, profesionişti din autorităţile locale şi judeţene. Impactul asupra copiilor e foarte mare: 9.089 copii beneficiază acum de îngrijire mai bună.

Per ansamblu, aproape 48.000 de copii sunt în familii sau în medii familiale acum, datorită programelor noastre.

 

Care e cea mai emoţionantă poveste a unui copil pe care aţi reţinut-o, de când lucraţi în cadrul Hope and Homes for Children?

E greu să aleg o singură poveste, am fost în mijlocul a sute de poveşti pe parcursul celor 20 de ani de când lucrez în protecţia copilului. Dintre acestea, sunt multe poveşti care m-au marcat, iar unele dintre ele au rămas cu mine şi le duc mai departe pentru că nu le pot uita.

Una dintre acestea e a unei fetiţe cu dizabilităţi severe, Ana, care a crescut într-o instituţie şi apoi a ajuns într-o casă de tip familial, unde trăieşte şi în ziua de azi. Se credea despre Ana că e oarbă şi surdo-mută. Nu putea umbla. Nu mânca decât mâncare lichidă şi fluidă, sau pasată. Deşi avea 12 ani.

În doi ani, colegii mei şi cei din casă au reuşit să-i redea demnitatea şi, prin persistenţă, încredere în potenţialul ei şi răbdare, am ajuns în situaţia în care Ana mănâncă mâncare solidă, umblă, am realizat că şi vede şi aude parţial, astfel încât chiar poate comunica şi suntem pe un drum foarte bun cu ea, zâmbeşte şi se bucură de viaţă.

Poveşti precum aceasta sunt nenumărate şi asta e ceea ce ne ţine motivaţi să mergem mai departe, pe mine şi pe colegii mei.

 

 Ce fac autorităţile în ceea ce priveşte copiii instituţionalizaţi?

Autorităţile fac ceea ce le permite legea să facă şi acţiunile lor sunt similare cu acţiunile oricărei structuri, fie ea publică sau privată – adică e dificil să te exprimi la modul general despre autorităţi, sunt şi oameni foarte buni şi inimoşi, sunt şi oameni delăsători, în fond, nu există pădure fără uscături.

E aşa, abstract, să vorbim despre autorităţi, ei însumează zeci de mii de oameni care sunt în slujba sistemului de protecţie socială şi răspund de implementarea a sute de legi şi acte normative de care depinde finanţarea şi funcţionarea sistemului de protecţie socială.

Autorităţile lucrează de obicei în cadrul unor limite foarte restrânse şi sunt mai multe lucrurile pe care nu le pot face, decât cele pe care le pot face – adică limitările lor sunt mult mai pregnante decât nevoile copiilor şi ale familiilor lor, dar nici măcar asta nu e vina lor.

Cred că responsabilitatea cea mai mare e la nivel înalt şi foarte înalt, acolo unde nişte oameni politici fac arhitectura legislativă şi procedurală, dar de cele mai multe ori habar nu au de realităţile concrete de pe teren, de la firul ierbii.

Autorităţile de la nivel central sunt rupte de autorităţile de la nivel judeţean şi local – iar la butoane sunt cei de la nivel central.

Aşa că tind să fiu mult mai critic faţă de miniştri şi secretari de stat, decât faţă de directori de direcţii de protecţia copilului, sau cei din serviciile publice de asistenţă socială.

Aceştia din urmă ştiu realităţile şi au şi soluţii, la fel ca noi, cei din organizaţii nonguvernamentale, care lucrăm direct cu copiii şi cu familiile cele mai vulnerabile, dar şi ei, şi noi, suntem ignoraţi cu graţie de cei din ministere, care preferă căldura birourilor şi atingerea foilor şi a referatelor, decât frigul şi umezeala de pe teren, sau mirosul urât al sărăciei şi şocul pe care ţi-l poate da experienţa directă a instituţiilor pentru copii şi a comunităţilor marginalizate.

 

Ce NU fac?

Autorităţile ignoră opiniile şi soluţiile propuse de societatea civilă şi de organizaţiile nonguvernamentale. De multe ori înţelegem că suntem, poate, folosiţi pentru un aparent proces de consultare, dar în final suntem daţi la o parte, iar autorităţile fac exact ceea ce vor să facă, sau ceea ce le convine să facă.

Avem aproximativ 300.000 de copii care suferă traiul în sărăcie şi sunt expuşi riscului de separare familială. Avem vreo 7.500 de copii care încă sunt supuşi abuzurilor instituţionalizării.

Avem vreo 100.000 de copii cu părinţii plecaţi la muncă în străinătate şi care sunt în risc foarte mare de instituţionalizare. Avem 400.000 de copii nu merg la şcoală în mod regulat.

Majoritatea copiilor neşcolarizaţi sunt extrem de săraci, aparţin minorităţilor etnice, sau sunt copii cu nevoi speciale. Doar 33% dintre copiii ce provin din familiile cele mai sărace termină ciclul gimnazial, faţă de 95% dintre copiii din familiile înstărite.

E o mare fractură între claritatea şi limpezimea pe care le vedem la autorităţile din oraşe şi din judeţe, comparativ cu prejudecata şi inerţia de acţiune mereu aceeaşi şi fără impact, pe care o vedem la autorităţile centrale. Iar cei care suferă din cauza asta sunt sute de mii de copii şi familiile lor.

Ce nu fac autorităţile? Nu fac locuinţe sociale, lăsând sub cerul liber sute de mii de copii şi familiile lor.

Nu fac instrumente concrete de sprijin familial şi de intervenţie în prevenirea separării copilului de familie, expunând astfel atâţia copii la foame, la frig, la riscul real de ruptură familială şi abuz, prin deprivarea de familie.

Ne facem că facem – de regulă punem carul înaintea boilor. Facem tot felul de centre, care mai de care, cu nume pompoase, publicăm studii peste studii, tot aducem dovezi conform cărora e nevoie de acţiune efectivă, doar că, asemeni unui film absurd, lipseşte în cele din urmă tocmai acţiunea…

Lipseşte sprijinul efectiv al familiilor, al copiilor celor mai vulnerabili, în timp ce scoatem cercetări peste cercetări, care vin şi spun acelaşi lucru: că e imperativ necesară alocarea de resurse materiale în mod diferenţiat, customizat, în funcţie de profilul fiecărui caz în parte.

Lipseşte flexibilitatea şi bunul simţ în lucrul cu copiii şi cu familiile lor, lipseşte justa măsură în aplicarea legii.

Lipseşte implementarea măsurilor pe care le cunoaştem atât de bine şi despre care ştim că sunt atât de necesare: accesul celor mai vulnerabili dintre copii la servicii de sănătate, la educaţie, la un acoperiş deasupra capului şi, mai ales, respectarea dreptului lor la viaţa în familie.

 

 

Ştefan Dărăbuş, Ph.D., MBA

Director Regional, Europa Centrală şi de Sud,

Hope and Homes for Children

 

Foto: Andrei Lupu

Loading...
Comentează și tu
Recomandări
Jurnal de voluntar în Vama Veche
Jurnal de voluntar în Vama Veche

Am fost de 1 Mai la Vama Veche, în calitate de voluntar, într-un proiect de „harm reduction” al A.L.I.A.T (Alianța pentru Lupta Împotriva Alcoolismului și Toxicomaniilor).

Citeste
Despre moda din PSD și feminism
Despre moda din PSD și feminism

A circulat de curând pe Facebook o poză cu niște doamne din PSD, pozate la vreo sindrofie, o poză pe care am distribuit-o și eu, amuzându-mă pe seama prostului gust vestimentar al acestora. Două amice feministe au criticat distribuirea pozei respective, pe motiv că ea ar fi discriminatorie și că ar lovi în demnitatea femeilor, că e o dovadă de judecată superficială, pe baza aparențelor…

Citeste
Despre feminism și femeile antifeministe (dar atât de feminine...)
Despre feminism și femeile antifeministe (dar atât de feminine…)

În 2003, când România a anunțat că va participa la coaliția SUA de invazie a Irakului, Chirac, oponent fervent al ideii de a-l ataca pe Saddam, a spus că România a pierdut o bună ocazie să tacă. E util să medităm din când în când la ocazia de a tăcea, atunci când vrem să ne exprimăm pe niște subiecte complexe, cu multe nuanțe și implicații. Acesta este sfatul meu pentru Magda Vasiliu, femeie cu vizibilitate, care a postat pe Facebook, spațiu public, enormitatea aceasta despre femei și feminism:

Citeste
„Autorităţile nu fac locuinţe sociale, lăsând sub cerul liber sute de mii de copii şi familiile lor“
„Autorităţile nu fac locuinţe sociale, lăsând sub cerul liber sute de mii de copii şi familiile lor“

Sunt în România peste 300.000 de copii care suferă traiul în sărăcie şi sunt expuşi riscului de separare familială şi vreo 7.500 de copii care încă sunt supuşi abuzurilor instituţionalizării. Vreo 100.000 de copii cu părinţii plecaţi la muncă în străinătate şi care sunt în risc foarte mare de instituţionalizare, 400.000 de copii nu merg la şcoală în mod regulat.

Citeste
Analfabetismul funcțional, de unde vine și unde ne duce
Analfabetismul funcțional, de unde vine și unde ne duce

Între multele știri deprimante despre România este și aceea că rata analfabetismului funcțional la noi este una din cele mai mari din Uniunea Europeană.

Citeste
Tot despre incidentul de la Muzeul Țăranului Român și tradiționala intoleranță românească
Tot despre incidentul de la Muzeul Țăranului Român și tradiționala intoleranță românească

Pentru că am mai scris un editorial despre incidentul din 4 februarie de la Muzeul Țăranului Român, reiau acest subiect, de data aceasta pentru a reproduce integral comunicatul de presă dat de regizorul Cristian Mungiu în această privință. Vă recomand să îl citiți și să meditați la ceea ce singurul regizor român laureat cu Palme dOr spune despre această nefericită întâmplare, care ne mânjește peste tot în percepția lumii (și nimănui din oficialii de aici nu pare să îi pese):

Citeste