La un an de la Colectiv…
A trecut un an de la incendiul din Colectiv. Doliul, durerea si vindecarea se numara printre cele mai grele socuri emotionale, uneori e nevoie de ani de zile pana sa spui ca ai trecut peste eveniment, alteori e ceva ce niciodata nu se vindeca.
Colectiv, 30 octombrie 2015
Oamenii isi amintesc perfect unde se aflau cand a avut loc un eveniment intens emotional (toti oamenii stiu unde se aflau pe 11 septembrie 2001, de exemplu).
Eu imi amintesc de telefonul speriat al mamei mele la prima ora a diminetii, care ma intreba unde sunt, voia sa-mi auda vocea, se gandea sa nu fi fost cumva si eu in Colectiv… Apoi imi amintesc de o lunga buimaceala la aflarea vestii ca printre raniti se afla si un fost coleg, decedat mai tarziu.
Impactul pe care moartea cuiva il are asupra unei persoane din familie este greu de inteles de catre cei din jur. Unii spun, cu o lipsa de sensibilitate care pe mine ma socheaza: „Ei, hai, ca a murit de un an, trebuie sa-ti revii…“
Mie imi vine sa le spun: „Cine esti tu sa decizi cand sa-si revina? Ce stii tu despre durerea de a pierde un parinte, un copil?“ Am auzit afirmatii si mai socante despre una din victimele de la Colectiv („Era ars tot, poate ca e mai bine ca a murit.“)
Nu pot comenta asa ceva, mi se pare inadmisibil sa spui tu ce e mai bine si ce nu in astfel de situatii… Acesta e un lucru asupra caruia cei de pe margine ar face bine sa taca. E cel mai decent gest.
Intelege durerea celor care au pierdut pe cineva in Colectiv
Psihologii care studiaza doliul spun ca exista mai multe stadii ale doliului. Starea de amorteala, de revolta, de negare, de tristete adanca si depresie si, in cazurile cele mai fericire, acceptare si mers mai departe cu viata.
Dar nu toata lumea poate sa indure, nu toata lumea poate traversa aceste stadii si uneori ele revin, dezordonat, cand nu te astepti.
Am vazut asta la doi din parintii celor disparuti in incendiul din Colectiv. E vorba de o trauma profunda si fiecare o traieste in felul sau. In cele mai multe cazuri, pentru cel care jeleste, e nevoie de terapie indelungata si atenta, de revenire in terapie si de intelegere din partea celor din jur.
E nevoie inclusiv de terapie medicamentoasa. E nevoie de sustinere sociala mai intensa decat oricand, dar numai si numai in termenii celui care jeleste, cand are el nevoie.
Sa te duci peste om si sa dai tu sfaturi necerute, sa povestesti cum a fost cand ti-a murit tie nu-stiu-cine, iata ce nu se face. Respectul durerii celuilalt trebuie sa fie central. Sa fii acolo numai si numai daca are el sau ea nevoie de tine.
Familia, grupul social pot fi factori de vindecare daca actioneaza corect, sau de suferinta suplimentara daca nu. Cel care jeleste poate simti nevoia sa se afunde in munca, sau sa plece si sa uite.
Nu e cazul sa judecam pe nimeni pentru felul in care face eforturi (uneori disperate, doar ca nu se vad astfel) de a mai fi om, de a mai functiona. Sigur, e foarte bine ca cel care sufera sa nu se retraga, sa fie intre oameni intelegatori, dar toate acestea in ritmul lui.
La un an de la Colectiv, sa pastram tacerea. Sa ne revoltam impotriva celor cau permis, prin coruptie, sa aiba loc asa ceva. Si sa ne amintim: „Coruptia ucide“.
Citeste si:
Un copil cu ADHD si niste parinti care protesteaza impotriva lui
