Cărțile mi-au dat curaj să ies din relația de cuplu

Eram nefericită, dar mai atentă la nevoile iubitului meu și cu o frică imensă de a nu fi părăsită. Din cărți am învățat să am curaj și am părăsit relația de cuplu.

Citește și:

Iubitul meu, din nesiguranță, avea nevoie să fie validat de alte femei. L-am părăsit fără regrete

Nu pierd mult timp cu un partener nepotrivit

Am avut timp de cinci ani o relație cu Sorin. L-am cunoscut când aveam 20 de ani și eram încă un copil. Încă visam că tot ce zboară se mănâncă.

În familie nu am avut parte de prea multă iubire și atenție pentru că eram o familie săracă, iar eu mai am patru frați.

Nu aveam neapărat părinți neiubitori, ci mai degrabă copleșiți de griji, cu alte priorități decât nevoile emoționale ale copiilor.

Din acest motiv, să fiu iubită de Sorin mi se părea de neimaginat. Am fost foarte ușor cucerită de atenția care îmi lipsise mereu. Și, evident, habar nu aveam „cu ce se mănâncă” o relație.

Un an mai târziu ne-am mutat împreună. Dacă sunt sinceră cu mine, probabil am făcut-o și din dorința de a nu mai locui cu părinții și frații mei. Eram deja la facultate și mă simțeam pe drumul maturizării, chiar dacă abia făcusem câțiva pași.

Relația cu Sorin s-a schimbat rapid pentru că atenția și validările pe care mi le oferea și după care tânjeam, au dispărut.

Totul s-a rezumat în scurt timp la „de câte ori să îți spun?” sau „ești imatură, fii pe picioarele tale”. Nu știu dacă într-adevăr cerșeam atenție sau nevoia mea de validare pleacă dintr-o nesiguranță atât de mare încât devine copleșitoare pentru un partener.

Nu mă simțeam iubită sau apreciată sau dorită, când nu exista tandrețe, afecțiune sau cuvinte frumoase.

Eu i le ofeream și aveam nevoie să le primesc la schimb. Nici acum nu cred că sunt copilării. Cred că într-un cuplu contează foarte mult să fii disponibil pentru partener, oricât timp trece în relație. Poate chiar aceste lucruri asigură longevitatea cuplului.

Am început să mă distanțez de Sorin, așa cum îl simțeam și pe el față de mine. Nu mai eram fericită pentru că eram ignorată. Nevoile mele, indiferent de natura lor, erau mereu irelevante.

Eram judecată pentru ele, analizată și… pusă la punct. Dar îmi era greu să plec din relație. Cred că speram să ajung din nou la faza inițială în care lucrurile merg bine.

Am rămas împreună până după terminarea facultății mele. Apoi m-am angajat, iar cu banii din salariu am început să mă duc la psiholog.

Am luat în calcul ca problema să fie la mine și să depindă de mine rezolvarea ei.

Cred că am avut noroc să găsesc pe cineva care să știe să îmi deschidă ochii. Nu mi-a spus niciodată ce am de făcut, deși, sincer, eu asta speram în primele ședințe: cineva care se pricepe la viață mai bine decât mine, să mă sfătuiască.

Probabil căutam un părinte mai disponibil. Poate l-am și găsit, dar altfel decât mi-am imaginat.

Mi-a recomandat multe cărți de dezvoltare personală. În unele m-am regăsit, în unele mi-am găsit răspunsuri, unele mi s-au părut prostii, altele au pus lucrurile într-o perspectivă diferită.

Am reușit să acord eu mai multă nevoie dorințelor și nevoilor mele. Să realizez că sunt nefericită în relație și că o relație nepotrivită nu înseamnă neapărat să te lovească sau să îți vorbească urât partenerul. Faptul că mă judeca și critica pentru „sensibilitățile” mele erau vorbe destul de urâte.

Cred că aceste lecturi m-au ajutat foarte mult să mă înțeleg mai bine și să am curaj să ies dintr-o relație, chiar și cu teama mea de a pierde și ultima fărâmă de afecțiune la care visam.

Am ieșit conștientă că nu e suficient și că nu pot rămâne într-un cuplu în care simt că nu contez. Nu pot rămâne din inerție.

Poate exista un motiv pentru care femeilor le era interzis pe vremuri accesul la educație. Altfel, nu ar fi suportat anumiți bărbați. Eu mă bucur de acest drum al descoperirii de sine pe care l-am pornit.

Cred că fiecare avem o datorie față de noi înșine, de a ne cunoaște mai bine și de a ne stabili prioritățile singuri, înainte să cerem de la cei din jur.

Foto: shutterstock.com