„ Cu un tată alcoolic nu trăieşti, ci supravieţuieşti“

Ana Maria are 40 de ani și a avut un tată alcoolic. Iată ce a însemnat asta pentru ea și cum a perceput codependența mamei ei.

 

„Simplu, nu trăieşti, ci supravieţuieşti! E o mare diferenţă. Aşa am trăit eu până să plec de acasă, la facultate. Tata era alcoolic şi mama nu a divorţat de el, de frică să nu ne bârfească lumea sau eu şi sora mea să avem cine ştie ce probleme la şcoală.

Citește și:

Impactul unui părinte alcoolic asupra copiilor

Tată meu a fost alcoolic, dar l-am iubit enorm. Dar efectele acestei copilării asupra vieţii mele amoroase se resimt ca undele unui seism

Dar preţul psihologic plătit pentru aceste lucruri a fost mare. Tata venea în fiecare seară acasă beat, iar programul de injurii la oră fixă începea fără amânare. Şi aşa a fost ani de zile. Noi două ne iubeam tatăl şi îl admiram.

Ne era milă de mama şi chiar dacă nu îi înţelegeam motivele (pe care nu le-am înţeles decât târziu, după 30 de ani, când am avut şi noi copii şi ne-am dat seama ce vulnerabili sunt şi ce vulnerabilă e o femeie fără soţ, din punct de vedere financiar), cum spuneam, ne era milă de mama şi simţeam că ceva nu e în regulă cu toată familia noastră, dar nu ştiam ce.

Adică ştiam că nu e bine că tata bea, dar încercam să minimalizăm suferinţa şi ruşinea. Adică de câte ori ne trimitea să îl luăm de la cârciumă, ne spuneam amândouă că e nostim, că uite ce situaţie haioasă, că tata se va bucura şi va glumi cu noi când ne vede…

Tata era un beţiv simpatic, nu ne-a bătut niciodată, nici pe noi, nici pe mama, glumea cu noi. Doar că alcoolismul l-a făcut să piardă orice busolă.

Îşi juca salariul la păcănele, câteva zile mai târziu ne spunea că îi pare rău – şi cred sincer că îi părea rău. Adică îl vedeam plângând de căinţă şi jurând că nu mai face. Până data viitoare, când făcea la fel.

Asta nu am înţeles-o şi m-a rănit pe mine profund. Minciuna, felul cum ne promitea ceva dar nu făcea. Am înțeles mult mai târziu, citind despre adicţii, că în creierul unui alcoolic sunt nişte modificări anatomice, că are un creier afectat din punct de vedere fizic.

Că alcoolismul este o boală, nu ceva ce el poate să controleze. E ca şi cum ai vorbi cu un schizofrenic. Nu ai cu cine, pur şi simplu, nu e responsabil de sine.

Numai că nu eşti conştient de asta cât eşti copil, şi cred că nici adulţii nu ştiu ce înseamnă asta. Altfel, nu ar mai continua cu responsabilizarea şi cu ideea că ar trebui să se oprească, pentru că pur şi simplu nu poate…

Și când înţelegi asta, e cu totul altceva. Se schimbă naraţiunea întregii familii, lucrurile se aşează altfel în sensul lor. Am mai aflat şi ce înseamnă codependenţa. Cred că mama era codependentă de tata.

Adică tot credea că lucrurile se vor rezolva cumva. Că poate îl va putea pune pe picioare, se va responsabiliza cumva. Ea credea asta, ştiu bine.

Oare de ce nu o fi întrebat ea niciodată un psihiatru sau un psiholog despre felul cum evoluează alcoolicul? Ar fi aflat că nu poate face mare lucru, nici cu înjurăturile şi nici cu vorbele bune pe care i le adresa ocazional.

Codependenţa înseamnă să nu te poţi desprinde, să crezi că poţi tu cumva rezolva situaţia, cu iubire, cu calm, cu grijă.

Am mai întâlnit această situaţie la o prietenă de a mamei (se pare că e un întreg cerc de femei codependente în jurul familiei mele), o doamnă care are un fiu bolnav de ADHD.

Copilul ei are 20 de ani şi ar putea să se angajeze undeva, dar ea, deşi ar vrea să îl vadă angajat şi liber, de fapt îl ţine sub aripa ei. Îi face de mâncare, îi spală, spune peste tot că nu se descurcă singur…

Sigur că el se poate descurca singur, dar dacă mami îi satisface toate necesităţile, de ce să plece de acasă?! Mami zice că ar vrea să scape de el, dar tot ea zice că «nu se descurcă băiatul»… Cum să rezolvăm această dilemă?

Pur şi simplu a numit-o codependenţă. El are nevoie de serviciile ei, iar ea are nevoie să se simtă utilă, să simtă că mai e mama cuiva.

E foarte frumoasă această codependenţă în copilărie, dar după 18 sau 20 de ani e tare inestetică, nu credeţi?“

Foto: Shutterstock

loading...
Loading...
Comentează și tu
Recomandări
Uneori sunt privită de parcă aș fi o mamă denaturată. Dar nu mă interesează ce cred alții...
Uneori sunt privită de parcă aș fi o mamă denaturată. Dar nu mă interesează ce cred alții…

Este foarte simplu judeci și să etichetezi, mai ales când nu ai altceva mai bun de făcut. Dacă alții cred că aș fi o mamă denaturată, este fix problema lor.

Citeste
De ce nu ar trebui să îți pese de gura lumii...
De ce nu ar trebui să îți pese de gura lumii…

Cu toții știm cât de mult rău ne poate face bârfa. Mai ales dacă suntem ținta ei. Gura lumii nu o să tacă, dar putem învăța să o ignorăm…

Citeste
6 lucruri pe care să nu le accepți la un partener oricât de îndrăgostită ai fi
6 lucruri pe care să nu le accepți la un partener oricât de îndrăgostită ai fi

După multe relații una mai proastă ca alta, am o listă clară cu „așa nu”. Și cred că fiecare ar trebui să avem. Din păcate, învățăm mai repede ce să nu acceptăm de la un partener decât ce căutăm…

Citeste
Nu renunț la singurătate dacă așa îmi este mie bine
Nu renunț la singurătate dacă așa îmi este mie bine

Înțeleg de ce unii fug de singurătate. Cred că le este mai dificil altora să ne înțeleagă pe cei care o alegem. Iată motivele mele.

Citeste
5 probleme feminine văzute cu umor
5 probleme feminine văzute cu umor

Să fim serioase, lista cu probleme feminine este mai lungă de 5… dar nu ar strica să le vedem și cu umor. Iată problemele care mie îmi dau bătăi de cap.

Citeste
Între gândire magică și implicare, tu ce alegi pentru a-ți împlini visurile?
Între gândire magică și implicare, tu ce alegi pentru a-ți împlini visurile?

Nu este prea dificil să îți pui dorințe. Dacă s-ar și împlini doar pentru că ne-am gândit la ele, ar fi perfect. Între gândire magică și implicare, tu ce alegi pentru a-ți împlini visurile?

Citeste