Până găsesc bărbatul potrivit vreau să mă bucur de viața mea

Mi-am tot dorit familie și copii, casa mea, rostul meu. Dar lucrurile nu se întâmplă așa ușor și am constatat că eram nefericită, singură și izolată. Am hotărât să schimb asta. Nu am găsit încă bărbatul potrivit, dar asta nu înseamnă că nu-mi pot face viața frumoasă.

Citește și:

După două întâlniri oribile îmi vine să rămân pe veci singură

Am întâlnit și băieți buni de care e bine să fugi… Unii chiar sunt dubioși

 

Când îți dorești ceva prea mult…

Atât de mult voiam să găsesc o persoană care să își dorească aceleași lucruri pe care mi le doream și eu, încât am dat șanse multor oameni nepotriviți mie. Pentru că eram mereu pregătită să repar, să fac lucrurile să meargă, să fiu (prea) înțelegătoare, să fac compromisuri, să, să… Iar relațiile mele au eșuat toate.

Fie din cauza infidelității (da, știu să îi aleg bine), a momentului nepotrivit (mulți parteneri evazivi) sau a așteptărilor relaționale nepotrivite (locul meu nu e chiar la cratiță și nici „supunerea” nu îmi vine prea bine).

Dar anii au trecut, partenerii mei la fel, și m-am trezit că muncesc prea mult, dorm prea puțin și îmi acord eu mie și mai puțin timp și atenție.

Nu mai ieșeam din casă, evitam reuniunile cu prietenele mele cuplate pentru că nu voiam să mă simt a cincea roată la căruță, iar de socializat… doar dacă avea legătură cu munca. Evident, totul a durat până într-o zi. În care am constatat că astfel am petrecut ultimii 3 ani din viață. Eu având 38 de ani.

Ori, nu am decât două variante: să stau în casă așteptând să se întâmple vreo minune sau să renunț la scenariile mărețe cum viața poate fi frumoasă doar când ai un partener și să încep să trăiesc. Am decis pentru ușa numărul 2.

Nu am viața pe care am visat-o, dar pot să mi-o fac suficient de frumoasă încât să îmi schimb până și visele. Iar partenerul potrivit… o apărea cândva. Până atunci însă, nu mai este el prioritatea numărul 1. Dacă stau bine să mă gândesc, nici nu știu de ce a fost vreodată. Prioritatea numărul 1 sunt eu.

 

Cu umor, despre singurătate

Noroc că am umor. Că nu mă vait și nici nu mă compătimesc în singurătatea mea. Am deja experiență cu ea și ne-am împrietenit. Râd cu alte prietene la fel de single despre cât de atrăgătoare m-ar găsi un bărbat când stau îmbrăcată în trening, cu un halat flaușat deasupra, șosete pufoase peste pantaloni și pisica în brațe.

Dacă am și o mască pe față sunt definiția femeii fatale. Cu nota explicativă că faci un atac cerebral dacă dai cu ochii de mine, atât de fatală.

Totodată, înalt, brunet, educat, civilizat, manierat, activ, cu simțul umorului și competitiv… e fix cam orice bărbat, nu? Parcă văd peste un timp ce veselă o să fiu lângă un domn mai scund, cu burtică, plictisit de job și viață, care consideră „păpușe” ca fiind forma supremă de alint. Glumesc!!

Dar asta e ideea: nu vreau să ajung vreodată să accept mai puțin decât ce am nevoie și ce-mi doresc. Iar pentru asta, nu îmi mai investesc energia în căutarea unui partener. Ci în starea mea de bine. În cheful meu de viață și dorința de a mă bucura de orice moment.

Am început să ies mai des. Chiar și cu cuplurile de prieteni. Bine, recunosc, uneori, problemele lor mă fac să mă bucur mai mult de singurătatea mea. Nu din răutate. Chiar îi iubesc și le vreau binele. Îi ajut și îi sfătuiesc dacă mi-o cer. Dar realizez și cât de greu este să fii într-o relație.

La schimb, eu am o relație echilibrată cu ciocolata (după multe abuzuri în trecut) și una pasională cu pisica (sunt de părere că atunci când vine să îmi dea un cap în gură e semn de iubire). Tot între relațiile mele semnificative aș menționa teatrul. Mă duc cu prietenii sau singură. Nu de alta, dar lui Horațiu Mălăele nu îi spui niciodată „nu vin, că nu am cu cine”. Ești acolo și primești ce îți oferă. Oricum pleci cu o stare pe care nici ciocolata, pisica și iubitul la un loc nu ți-o pot contura.

Apoi relația cu tangoul. Stângace, ca de început. Timidă, dar determinată să fie de durată. Și pe cea cu câteva cafenele șic. Sau cu cofetăriile cu atelier propriu și rețete unice. Să nu uit de relația mea cu cinema-ul. Și niciodată de cea cu cărțile. Mulțumesc lui Carlos Ruiz Zafon că mă face să uit cum mă cheamă și unde sunt.

Și, cel mai important lucru, relația cu familia și prietenii mei. Cei care au mers la concerte pe care le-au urât, de dragul meu. Care nu pleacă în concediu fără să mă întrebe „hai, nu vii?”. Care dacă au o problemă mă sună și pe care îi sun când am o problemă.

Mulțumesc prietenelor mele pentru hohotele de râs pe care le vărsăm împreună. Pentru sprâncenele ridicate când vreuna dintre noi se „îndrăgostește” de vreun accident de bărbat. Pentru că atunci când le-am spus că vreau să-i scriu lui Matei (un tip dificil și totuși atrăgător) și nu știu cum să încep, m-au ajutat la unison cu cea mai bună formulă: „Sictir, Matei”.

Viața merită trăită pentru tine și ce are de oferit. Chiar dacă nu seamănă cu ce aveai tu în minte. Întotdeauna poți să o privești din altă perspectivă. Una în care să îți dea cu plus. Fă-o pentru tine.

Foto: shutterstock.com