Starea mea depresivă a fost un test pentru începutul nostru de relație

Uneori sunt depresivă. Am traversat numeroase astfel de episoade. Le controlez, de multe ori sunt funcțională. Dar vreau pe cineva care să mă iubească așa. Dacă nu se poate, înțeleg. Dar nu voi juca un rol de dragul nimănui.

 

Citește și:

Mi-a fost greu să înțeleg și că accept că sufăr de depresie

Nu pierd mult timp cu un partener nepotrivit

Nu mă etichetez drept „persoană cu depresie”. Dar știu foarte bine ce înseamnă un episod depresiv. Știu ce înseamnă să nu găsești plăcere în nimic, iar dimineața să nu vrei să te ridici din pat.

Știu ce înseamnă să ții dietă pentru că vrei o anumită siluetă, iar apoi să pierzi controlul și să mănânci pe fond emoțional. Pentru că nu mai contează, brusc, cum arăți. Pentru că te simți atât de rău, încât să arăți și mai rău pare un parcurs normal.

Când am un astfel de episod merg la muncă. Sunt atentă. Îmi fac treaba. Chiar zâmbesc celor din jur.

Dar am un nod în stomac. Simt că mă sufoc, că nu pot să respir. Vreau să plâng. Vreau să cer ajutor și totodată să mă ascund ca să nu mă vadă nimeni.

Pentru că sunt o persoană puternică. Pentru că am o funcție destul de importantă și multe depind de mine. Pentru că eu cea deprimată nu am ce căuta în scenariul vieții pe care mi-am construit-o.

Pe munca mea, pe timpul și eforturile mele de a-mi câștiga un statut, nu pot să las depresia să troneze. Nu o pot lăsa să mă controleze.

Dar cât voi mai fi în stare să fac asta, nici eu nu știu. Știu că am nevoie de ajutorul celor dragi. Doar că… cei dragi, în cazul meu, lipsesc.

Tata a murit acum 10 ani, bunica mea care m-a crescut, a murit acum 4. Mama e distantă, așa a fost mereu. Am o mătușă care mă iubește, dar care are atâtea probleme încât m-aș simți oribil să i le dau în brațe și pe ale mele.

Am câteva prietene. Ele știu de episoadele mele. Mă ascultă și mă sfătuiesc. Îmi vor binele. Ce nu știu ele e cât de vinovată mă simt când le încarc cu așa ceva. Și cât de vulnerabilă mă simt în fața lor, dezvăluindu-mă.

Recent, mai exact de 6 luni, am început o relație de cuplu cu Răzvan. Între noi doi, atracția era ingredientul principal. Aveam chimie, gândeam la fel, doi introverți hiperanalitici.

Știu, nu sună prea vesel. Dar când găsești pe cineva ca tine, care nu te vede ca pe o „ciudățenie”, e minunat. Și așa a fost și începutul nostru de relație.

Ne-am descoperit, treptat. Nu am ajuns prea departe în șase luni, dar perspectiva arăta bine. Nu am mai ajuns nicăieri pentru că timp de 10 zile eu nu am putut ieși din depresie.

Nu vorbesc despre această problemă a mea cu un nou partener. Nici cu unul vechi, de regulă. Pentru că, așa cum spuneam, sunt funcțională.

Iar ei, nu sunt psihologi ca să poată recunoaște semnele ascunse. Sau vizibile, dar cu multiple alte posibile interpretări: supărare, stres, anxietate, probleme, PMS…

Dar asta nu înseamnă că nu mi-ar plăcea cineva în care să am atâta încredere încât să îi pot spune că am această problemă. Ocazional. Fără efecte majore. Fără crize și panică. Dar o am.

Și că aș vrea să mă iubească așa cum sunt. Să nu mă desconsidere. Să nu o vadă ca pe o slăbiciune și nici pe mine mai puțin capabilă decât sunt, tocmai pentru că o am.

Sunt un om care, ocazional, are o „problemă de sănătate”. Una care trece. Pentru că am eu grijă să treacă. Nu vreau decât să mă iubească chiar și atunci.

Lui Răzvan am avut curaj să i-o spun. Mi-a zis din start că nu ar ști cum să se poarte. I-am spus că tocmai, nu trebuie să se poarte diferit. Asta vreau. I-am mărturisit penstru că de câteva zile nu îmi reveneam și noi stabilisem să merg la el într-una din seri.

Voiam să îi spun că sunt ocupată și nu pot. Cum am făcut de multe alte ori. Dar am ales să îi spun adevărul: „Sunt foarte tristă, nu sunt în apele mele, nu vreau sex (era nelipsit din întâlnirile noastre).  Aș vrea însă să te văd. Aș vrea să fiu ținută în brațe.”

După ce m-a întrebat „Dar, totuși, ce ai?” și m-a pus în fața singurei întrebări pentru care în cei 35 de ani de viață ai mei, nu am găsit un răspuns… mi-a spus că poate e mai bine să nu ne vedem dacă sunt așa.

Mi-am amintit o vorbă pe care nu știu cui să o atribui acum: „Dacă nu mă accepți în cele mai proaste momente ale mele, nu mă meriți în cele mai bune.”

Am lăsat câteva zile să treacă. Mă întreba peridic dacă mi-am revenit. Pe de-o parte, încerc să îl înțeleg. Pe de altă parte, nu veneam să mă salveze dintr-un episod din care numai psihologul mă poate scoate.

Sunt tristă, sunt melancolică, vreau să mă simt protejată și iubită. Așa îmi revin mai ușor. Vreau să simt că nu sunt singură. Că sunt acceptată pentru (tot) ceea ce sunt.

Am simțit că el nu o poate face. Și nu am mai avut suflet pentru el. L-am lăsat. Pentru că nu voi juca, iar, un rol. Îl joc destul la muncă și în public. Acasă, alături de persoana pe care o iubesc și care mă iubește, vreau să fiu eu. Așa imperfectă cum sunt. Îmi lipsea și aveam nevoie de prezența lui. Îl rugasem să mă accepte și tristă.

Episodul meu depresiv a trecut. La fel, și Răzvan. Îi regret la fel de puțin pe amândoi. Pentru că, așa oscilant-depresivă cum sunt, știu că merit mai mult.

Foto: shutterstock.com

loading...
Loading...
Comentează și tu
Recomandări
Ce am învățat eu de la amanta soțului meu
Ce am învățat eu de la amanta soțului meu

După multă muncă și chin de bărbat căsătorit și iubit de nevastă, soțul meu s-a gândit să își facă și o amantă. Iar ea, a contribuit la bunăstarea mea personală.

Citeste
Dating: Încă mai speri să te sune tipul acela simpatic sau îți vezi de viața ta?
Dating: Încă mai speri să te sune tipul acela simpatic sau îți vezi de viața ta?

Când suntem singure, în căutarea unui partener, avem această înclinație de a rămâne agățate de câte o speranță. Că o să mă sune. Că și el mă place la fel de mult. Din regulile de dating mereu lipsește una: Nu te grăbi cu așteptările!

Citeste
Confesiuni: Ce înseamnă să fii un părinte bun?
Confesiuni: Ce înseamnă să fii un părinte bun?

Cu toții ne punem această întrebare și fiecare dintre noi își dorește să fie un părinte cât mai bun. Iată confesiunile câtorva părinți haioși.

Citeste
Starea mea depresivă a fost un test pentru începutul nostru de relație
Starea mea depresivă a fost un test pentru începutul nostru de relație

Uneori sunt depresivă. Am traversat numeroase astfel de episoade. Le controlez, de multe ori sunt funcțională. Dar vreau pe cineva care să mă iubească așa. Dacă nu se poate, înțeleg. Dar nu voi juca un rol de dragul nimănui.

Citeste
Confesiuni: Care este cel mai mare regret al tău?
Confesiuni: Care este cel mai mare regret al tău?

Cu toții avem regrete, iar câțiva cititori au răspuns provocării noastre lansate prin această întrebare. Chiar, care este cel mai mare regret al tău?

Citeste
Co-parenting doar dacă este în interesul copilului...
Co-parenting doar dacă este în interesul copilului…

Am divorțat acum 4 ani, dar și eu și soțul meu suntem implicați în creșterea fiului nostru. Sunt de acord cu nevoia de co-parenting, doar dacă este în interesul copilului.

Citeste