Stres la muncă: De ce am hotărât să spun stop!

Cu toții avem parte de stres la muncă, dar cumva trebuie să ne protejăm. Îmi place jobul meu, îl fac cu plăcere, dar am învățat să pun limite. Pe primul loc sunt eu!

Citește și:

Tu ce șef toxic ai avut? „Mi-a reproșat că mi-am luat liber când a murit bunica“

„Bărbaţii vin şi pleacă, dar nu se moare din dragoste. Ce ai în cap nu-ţi poate lua nimeni, iar prietenii sunt mai importanţi decât familiaˮ

Sunt workaholică… și-mi place așa

De când mă știu am muncit foarte mult. Am ales joburi care m-au atras, m-au stimulat, m-au determinat să dau tot ce-i mai bun. Am vrut să cresc – și am reușit – să mă dezvolt, să învăț lucruri noi și să îmi testez limitele.

Desigur, când dau de câte vreo limită nu-s prea încântată, dar mă accept după ce am înțeles că nu trebuie să fiu perfectă, să le știu sau să le fac pe toate. Dar jobul rămâne pentru mine o parte importantă a vieții mele.

Încă din perioada facultății am dat meditații la limba engleză. Știu că băteam la picior tot Bucureștiul pentru a ajunge la casele elevilor mei, după cursurile de la facultate.

Eram obosită, dar și încântată când remarcam câte un progres. Da, aveam nevoie și de bani, dar și satisfacția că munca mea contează și se văd rezultatele, era extrem de importantă. Că totuși, de câștigat, câștigam puțin.

Apoi am încheiat facultatea și am ajuns în primul job. Eram fascinată. Crescusem, eram un om mare, iar alți oameni (mari) mi-au dat o funcție pe mână.

Eram atât de dedicată încât stăteam peste program doar ca să fiu sigură că am făcut lucrurile cât se poate de bine. Jobul nu era mare lucru, dar puneam în aplicare ceea ce tocmai învățasem în facultate.

Îmi plăcea să descopăr partea practică a lucrurilor, cum pot folosi ceea ce am învățat și, totodată, lucrurile care nu au nicio legătură cu ceea ce am învățat în facultate.

Aveam un salariu mic (deh, eram tânără, abia ieșită din facultate, și la primul job) dar clienții cu care lucram m-au îndrăgit repede. Nu pentru că aș fi fost vreo plăcută neapărat, ci pentru că eram eficientă.

Aveam soluții, aveam idei, găseam răspunsuri, astfel încât toată lumea să fie mulțumită. Am stat trei ani acolo. Șefii nu erau cea mai fericită alegere (profesori de sport), iar pretențiile lor tot mai mari.

Dacă tot puteam să muncesc atât și eram și isteață, de ce să nu profite. Banii însă, aceiași. Poate aș mai fi rămas o perioadă dar simțeam nevoia să învăț. De la cineva competent, cu experiență, capabil să mă învețe lucruri noi și pe care… să admir.

Am schimbat complet domeniul, fără nicio legătură cu ceea ce învățasem în facultate. Pentru că m-a atras ideea de a lucra în presă. Familia și prietenii mei au fost uimiți. Deja aveam 3 ani de experiență în domeniul meu, de ce să nu continui?

Dar pe mine m-a atras noua oportunitate și am hotărât să o iau de la capăt. Din nou multă muncă, ore peste program, dar și încântarea de a vedea rezultatul final al muncii mele.

 

Oprotunități, țepe și dezamăgiri

Am început ca simplu redactor, iar în 10 luni am fost redactor șef adjunct. Începusem să mă preocup și de vânzarea produsului, și de marketing și de promovare. Eram… peste tot.

Mai mult, aveam o echipă întreagă alături. Oameni de la care învățam mereu ceva nou.

Am fost însă dezamăgită de atitudinea directorului general. Principiul lui în leadership fiind: nimeni nu e de neînlocuit. Apreciere zero. Recunoașterea meritelor, la fel de zero, ca să nu cerem salarii mai mari.

Pretenții… tot mai mari, evident. Și am obosit. După cinci ani, când presa a intrat în declin, iar atitudinea lui s-a înrăutățit, am simțit cum clachez. Iar lucrurile au luat o turnură și mai proastă când au fost nevoiți să renunțe la revista noastră.

Nu am avut niciun preaviz. Surpriză totală. Într-o săptămână eram șomeră și în pragul depresiei. Mă obișnuisem cu ritmul de lucru, cu echipa, cu activitățile de zi cu zi. A fost un șoc destul de mare.

Să nu mai vorbim de faptul că stăteam și atunci în chirie, ceea ce înseamnă că depind foarte mult de locul de muncă.

Am fost nevoită să mă mut la ai mei. Am început să caut iar. În presă, situația era cam la fel peste tot: nimic sigur. Posturile importante erau deja alocate. Chiar și așa, totul era în declin.

Am decis atunci să schimb domeniul. Dar am avut o perioadă neagră: 6 luni nu am avut loc de muncă. Eram în depresie și deja mă gândeam că mă voi duce la un lanț de fast-food, doar ca să am o activitate.

M-am angajat, din disperare, la o firmă cu obiecte de decor. Patroana, o fostă secretară măritată cu fostul șef, incultă, gălăgioasă, nesimțită. Tot ce îți poți dori mai mult.

Sincer, chiar și secretariatul era un nivel prea înalt pentru ea. Dar na… femeia s-a ajuns. Era cineva. M-am dus pe o poziție de marketing, dar am ajuns să mă ocup de achiziții, echipe de muncitori, REBU, spălat diverse obiecte din depozit.

Ajungeam acasă numai după 10-11 ore de muncă, murdară, obosită și stresată. Pentru că fosta secretară avea pretenții. Ca să o citez, voia „oameni care pun suflet”. De fapt, voia oameni care să-și dea sufletul.

Muncind aiurea sau stând la muncă indiferent dacă au treabă sau nu, doar pentru a-și demonstra „loialitatea”. Când munceam în depozit, eram păziți de mămuca și tătuca secretarei. „De ce stai? De ce te-ai așezat? Unde duci aia?”. Trist, extrem de trist.

Evident, am ales să plec. Nu îmi era rușine de munca prestată, chiar dacă era sub nivelul meu. Dar de uzura psihică și degradarea pe care o vedeam zilnic mi se luase. Așa că am riscat și am plecat.

Voiam un loc de muncă de la care să învăț. Speram că există și angajatori care să investească în creșterea și fidelizarea unui angajat. Oameni dispuși să îți împartă experiența lor, dar deschiși să îți asculte ideile. Voiam un produs în care să cred. Care să mă motiveze să dau iar totul.

Am fost în perioada aceea la un interviu. O corporație în care mi-ar fi plăcut să lucrez. Am fost selectată dintre toți candidații. Suna extrem de bine propunerea chiar dacă, din nou, schimbam domeniul și o luam de la capăt.

Am fost entuziasmată pentru că eram ca și angajată și mă gândeam că urmează să lucrez alături de oameni de la care am o mulțime de învățat. Nu am primit postul.

Pentru că o domnișoară de la HR m-a plăcut, a riscat și mi-a spus că lor le pare rău că nu am venit în echipa lor, dar le-a venit un nou candidat cu „recomandare” și a primit el postul. Nepotism. Oare ce speram să învăț de acolo…?

 

Timpul să îmi reconsider prioritățile

Deja lucrez de 6 ani într-un cu totul alt domeniu. Am un post in middle management și un produs în care am avut încredere oarbă. Până acum 2 ani când i-am descoperit neajunsurile.

M-am simțit mințită de cei pentru care lucrez. Dacă tot eu sunt cea care gestionează produsul, de ce nu mă pregătești să îi știu minusurile? De ce trebuie să rămân mască atunci când le aud de la utilizatori? De ce chiar și atunci găsești scuze că lucrurile nu stau cum spun ei…?

Nu vreau un produs perfect, vreau unul pe care să știu cum să îl exploatez. Pentru că o fac în interesul tău, al firmei. M-am obișnuit cu hibele lui și mi-am văzut de treabă cu un entuziasm… scăzut.

Dintre toți angajații firmei (boss included) eu cunosc cel mai bine produsul. Din păcate, dintre toți angajații firmei (nu prea mulți) singurul care câștigă fenomenal este șeful. Care stă degeaba.

Nu sunt un angajat ingrat să îmi critic șeful, dar nu am avut nimic de învățat de la el. Mai mult, învață el de la mine lucruri pe care deja trebuia să le știe despre propriul produs.

Așa sunt norocoșii, primesc totul de-a gata și le merge bine. Mă obișnuisem cu ideea, deși… clar nu am ce admira. Dar îmi mai plăcea echipa de la biroul central: CEO-ul străin de la Amsterdam și omonima mea tot din Amsterdam. Îi admiram.

Auzisem multe povești despre ei. El era finanțist, venind dintr-o mare corporație, iar ea un model de organizare. Anul acesta, la o întrunire, am cunoscut și departamentul lor financiar. O colegă cu care vorbesc aproape zilnic, dar pe care am văzut-o prima dată. Ne-am împrietenit repede.

Evident, la fel de repede, am început, timid să ne mai spunem și supărările. Așa mi s-a confesat că s-a săturat de stres și incompetență.

M-am gândit în primă fază că nu aud bine. Cum incompetență? Apoi m-am lămurit. CEO-ul nu e finanțist (minciuni ale șefului meu) ci fiul vitreg al celui care a creat produsul. Un pierde-vară pentru care mama (soția creatorului) a intervenit ca să fie făcut CEO. Să fie și el important.

În rest, el e un artist neînțeles. Și atât. În tinerețe era prezentator TV dar nu a avut parte de glorie. Noroc cu tata vitreg. Și cu mama.

Iar omonima, modelul de eficiență, prelua prezentările mele, le adapta și le prezenta ca fiind ale ei. Celorlalte țări cu care lucrează. M-au dezamăgit cumplit.

Nu știu acum dacă am sau nu pe cine să admir la muncă dar, după atâția ani, aș putea spune că mă admir pe mine. Am avut câteva joburi de rahat, asta e sigur, dar am reușit în tot ce mi-am propus.

Am schimbat domenii și am avansat în fiecare dintre ele. Mă duce capul și îmi place să pun la bătaie bagajul de informații. Respect locul în care muncesc, produsul pe care îl reprezint și oamenii alături de care lucrez.

Împărtășesc altora informațiile pe care le am. Îmi place să îi pot învăța pe alții pentru că știu cât de greu mi-a fost mie, uneori, să învăț singură. Să greșesc mult până să îmi dau seama care e calea bună.

Dar acum contez eu. Mai mult decât orice job. Nu mă mai stresez pentru un dead-line, nu mă agit să rămân în fiecare zi peste program, nu disper că nu am făcut absolut imposibilul ca să ajung la rezultatul dorit.

Ce îmi doresc este să am timp pentru mine, să am un salariu decent, să fiu serioasă la muncă și să nu investesc nimic cu așteptări prea mari.

Cumva, tot sper că voi ajunge să am și acel angajator care mă va învăța lucruri noi, dar până atunci, mă bucur când învăț eu pe alții. Când am reușite fără niciun ajutor.

Iar stresul, chiar dacă există, îl controlez mult mai bine. Până la urmă, nu îmi ridică nimeni statuie pentru cât de fenomenal m-am descurcat într-o anume situație.

NOTA REDACȚIEI: Publicăm aceste confesiuni de la cititorii noștri sub protecția anonimatului, schimbând numele și deseori și inițialele numelor. Invităm la un limbaj civilizat în comentarii, și la lipsa etichetelor și a judecăților morale. Vrem să evidențiem că experiențele umane sunt complexe și că nu există alb și negru, că deseori situația duce la o un comportament sau altul. Le mulțumim celor care au acceptat să povestească.

Foto: 123rf.com

 

Comentează și tu
Recomandări
La naiba cu am o vârstă! Nu vreau să fiu o prăfuită la 60 de ani
La naiba cu am o vârstă! Nu vreau să fiu o prăfuită la 60 de ani

Tinerețea e ceva ce poate fi păstrat dacă te gândești că ai multe în față de aflat și de experimentat. Trei cititoare ne spun că vârsta nu e un motiv să capitulezi, să nu mai fii feminină și să nu te mai bucuri de viață.

Citeste
Prietenul meu mi-a spus că ar vrea să mă vadă făcând sex cu alt bărbat
Prietenul meu mi-a spus că ar vrea să mă vadă făcând sex cu alt bărbat

Da, da. Ați auzit bine. Mi-a spus că i-ar plăcea să mă vadă făcând sex cu altul. Unii bărbați mor de gelozie, al meu nu…

Citeste
„Eu îmi iubesc defectele! Cearcănele fac parte din personalitatea mea!“
„Eu îmi iubesc defectele! Cearcănele fac parte din personalitatea mea!“

Te uiți în oglindă și ce vezi? Vergeturi, cearcăne, kilograme în plus? Dar dacă toate astea ar fi semnul evoluției corpului, prin experiențele prin care trece și nu un motiv de disperare? Confesiuni ale unor femei care își iubesc defectele.

Citeste
Când trăiești în singurătate și depresie mult timp, lupta este foarte grea
Când trăiești în singurătate și depresie mult timp, lupta este foarte grea

Încerc să mă informez mereu despre cum e să fii singur și să-ți fie bine. Uneori lucrurile funcționează, dar de cele mai multe ori nu. Atunci când trăiești în singurătate și depresie de mult timp, lupta este una foarte grea…

Citeste
„Tipa, pur și simplu, l-a păcălit! S-a folosit de sarcină ca să nu o părăsească“
„Tipa, pur și simplu, l-a păcălit! S-a folosit de sarcină ca să nu o părăsească“

Câteodată viața bate filmul, și planurile machiavelice au succes. Copiii nu salvează relații și un bărbat păcălit să stea în cuplu pentru copil nu va fi fericit.

Citeste
Am o fiica adoptivă care face numai ce-o taie capul...
Am o fiica adoptivă care face numai ce-o taie capul…

Am înfiat-o pe Nadia când avea doi ani. Cred că am fost un părinte bun, cel puțin asta sper. Poate prea permisiv, am vrut să o cresc altfel decât am fost eu crescută. Dar acum, la 25 de ani, pot spune că am o fiică adoptivă care face numai ce are ea chef și am impresia că nu are niciun drum în viață.

Citeste