Dragi parinti,
Imi pare rau ca am fost nebuna, nerecunoscatoare, permanent nemultumita, irascibila si mai deloc afectuoasa. Cu asta am zis aproape tot...
Din pacate acum nu mai pot spune asta prin viu grai, ca nu mai am cui. Si chiar daca as fi avut, cu siguranta mi s-ar fi pus un nod in gat iar cuvintele nu ar fi iesit. Sau as fi fost atat de lasa incat nici macar nu as fi avut initiativa asta. Recent un prieten de-al meu a terminat niste cursuri de specializare foarte scumpe, la a caror plata a contribuit si tatal lui. Coincidenta, la putin timp dupa asta a fost si ziua de nastere a domnului respectiv. Si cand am auzit ce cadou i-a dat, de fapt in ce forma, mi s-au inmuiat picioarele. I-a cumparat un ceas destul de scump si i-a scris pe o felicitare: “Multumesc ca ai fost alaturi de mine tot timpul si ca m-ai ajutat sa-mi platesc studiile”. Atunci am realizat ce constipata emotional sunt si ca desi am suficient de multa imaginatie, nu as fi fost in stare de asemenea gest. Si cat de rau imi pare. Este foarte frustrant sa nu poti spune niste cuvinte. Sau si mai frustrant este ca nu mai ai cui...
Ideea este ca daca nu eram crescuta intr-un anumit fel, dupa anumite principii... daca nu se statea cu gura pe mine sa invat… nu stiu daca eram unde sunt acum. Cu totii stim cum sunt copiii si cata nevoie de indrumare au. Chiar daca poseda toate calitatiile pentru a reusi. Iar indrumarea de atunci nu o consideram folositoare. Mi se parea ca sunt o victima, ca sunt cicalita. Ca sunt privata de libertate, ca nu mi se ofera ce am nevoie. Ca sunt sunata prea des, de fapt controlata. Dar probabil ca toti am simtit asta la un moment dat. Face parte din nebuniile adolescentei. Numai ca eu le-am constientizat prea tarziu. Sau am fost in contratimp.
In final nu pot sa spun decat “multumesc” si “iarta-ma”.
