Amanții și amantele nu apar „din senin”. Ei apar când ne pierdem pe noi înșine în cuplu.

Ce ne arată, de fapt, infidelitatea despre ce lipsește cu adevărat din viața noastră

Când spun că am ținut un atelier despre „De ce apar amanții și amantele”, unii oameni se așteaptă la un subiect picant. Realitatea e că nimic nu a fost superficial. A fost despre noi toți. Despre cuplurile în care nu ne mai regăsim. Despre ce nu mai avem curajul să spunem. Despre lipsa de atingere. De sens. De prezență.

A fost un spațiu restrâns, intim, cu oameni care au avut curajul să recunoască ceva simplu, dar dureros:
nu mai știu cum să fie conectați cu celălalt fără să se piardă pe sine.

Sexul nu mai e conexiune. Devine contract tăcut.

Am auzit de la o femeie:

„Sexul era singura formă de contact care ne mai lega. În rest, eram doi străini care împărțeau patul.”

Asta m-a durut. Și știu că nu e singura. În multe relații, sexul rămâne ultimul gest „de cuplu”. Dar nu mai e viu. E doar un fel de a păstra aparența. Iar în acest gol, în lipsa dialogului real și a privirii sincere, altcineva poate deveni oxigen.
Nu pentru că e mai bun. Ci pentru că te face să te simți din nou… dorit. Văzut. Validat.

Sex compulsiv – fuga de sine sub formă de dorință

Un bărbat a spus în atelier:

„Fug de intimitate, dar caut sex compulsiv. Mă agăț de atingeri ca să nu simt golul.”

A fost liniște după. Pentru că sexul compulsiv nu e despre plăcere. E despre lipsă. Despre o rană care nu a fost niciodată cu adevărat privită.
E o strategie de supraviețuire. Și da, doare. Pentru că acel gol nu se umple cu trupuri. Se adâncește. Te face să te simți și mai singur.

Citește și: De ce accept rolul de amantă 

Postura de amantă – o iluzie de control peste o rană veche

Am vorbit și despre femeile care aleg postura de amantă. Nu ca „femei fatale”. Ci ca femei care, undeva în trecut, n-au fost alese.

„Am fost amanta unui bărbat însurat pentru că acolo nu trebuia să cer. Nu trebuia să mă arăt complet. Eram în control. Dar și eu eram pe jumătate prezentă.”

Pentru multe dintre noi, amanta nu e o alegere erotică, ci una de protecție. Ne ferim de a fi „totul” pentru cineva, pentru că atunci când am fost, am fost rănite. Și atunci e mai sigur să nu fii niciodată în întregime.

Postura asta vine uneori din copilărie. Din triunghiul tata-mama-fetița care n-a fost văzută. Care n-a fost aleasă.
Și acum, inconștient, adultul recreează acel scenariu: el, cealaltă și eu. Nu concurez cu ea. Concurez cu vechiul meu sentiment de neimportanță.

Infidelitatea nu e despre ceilalți. E despre ce n-a mai fost spus.

Infidelitatea nu începe în pat. Ci în suflet. În tăcerile care s-au instalat între noi. În nevoile nespuse. În rușinile ascunse. În absențele acceptate ca „normalitate”.

Nu amanții și amantele distrug relațiile. Ei doar scot la lumină ceva ce oricum era deja acolo.
Sunt mesagerii inconfortabili ai nevoilor noastre neexprimate.

Calea de ieșire – nu e despre a fi ales. E despre a te alege tu pe tine.

Noi acceptăm relații pe jumătate pentru că încă nu ne alegem pe noi înșine pe de-a-ntregul. Acceptăm să fim amante, victime, reci sau tăcuți, pentru că ne e frică să fim complet vii.

Dar vine un moment în care nu mai putem rămâne fragmentați.

Vindecarea începe atunci când învățăm să spunem:
„Nu mai vreau firimituri. Nu mai vreau să mă ofer în bucăți. Vreau totul. Și încep cu mine.”

Acolo, și doar acolo, începe reconstrucția. A unei relații. Sau a sinelui. Sau a ambelor. Dar dintr-un loc adevărat.