CITESTI ACUM
Adevărul despre concediul de creștere a copilului

Adevărul despre concediul de creștere a copilului

adevărul-despre-concediul-de-creștere-a-copilului

Radiezi. Însărcinată cu primul copil, visezi cu ochii deschiși la viața pe care o veți avea împreună: momente pline de duioșie, conexiune magică, iubire dincolo de cuvinte. Te-ai pregătit temeinic, ai fost la cursuri, ai citit, ai pregătit tot ce puteai să pregătești, de la hăinuțe drăgălașe împăturite cu drag, la perna moale de alăptat care vă așteaptă. Sigur, ai mai auzit în treacăt de bebeluși care nu se opresc din plâns cu orele, de mame ajunse la capătul puterilor care plâng înfundat în baie sau povești de groază cu nașteri traumatizante, dar ele sunt doar povești, nu? Așa ceva nu o să ți se întâmple și ție; îți zici și visezi mai departe hrănită de miile de poze cu familiile perfecte de pe platformele de social media.

Și într-o zi se întâmplă, devii părinte și în momentul acela, viața ta, așa cum o știai, dispare pentru totdeauna. Ușor, ușor, cu fiecare noapte nedormită și gram de frustrare acumulat îți dai seama că ți s-a vândut o iluzie, că dincolo de iubirea nemărginită pe care o simți pentru puiul acesta mic de om te așteaptă doliul, durerea separării bruște și neașteptate de tine, de tine așa cum erai înainte, cu libertate, cu timp, cu energie și atenție dedicate ție. Acest doliu nu poate fi evitat, el te invită neobosit să îl simți, să îl trăiești conștient.

Exact ca orice doliu și acesta se manifestă în etape, etape care uneori se suprapun. Începe oarecum înainte să înceapă, în timpul sarcinii, când simți că trupul tău nu mai e chiar al tău și îți repeți în gând că vei rămâne așa cum ești, că nu îi vei da voie copilului să te schimbe. Asta e negarea. Apoi urmează șocul. Ai ajuns acasă de la maternitate și realizezi cu groază că viața cuiva depinde la propriu de tine. Zi după zi te obișnuiești cu noul rol și parcă devine totuși mai ușor. Apoi, bum, un puseu de creștere, un salt mental, primii dinți, nopți nedormite și mai multă oboseală decât ai simțit vreodată. Începi să te împrietenești tot mai mult cu durerea, începi să îți conștientizezi acut limitele și apoi apare vinovăția. De ce mă simt rău când asta ar trebui să fie cea mai frumoasă parte a vieții mele? Ce e cu mine? Te simți singură și neînțeleasă într-o mare de părinți care par să aibă totul sub control. Apoi un mix de furie și disperare, cu ponderi diferite de la zi la zi. În final, teoria zice că ar trebui să ajungi la acceptare: asta e viața ta de-acum și cumva trebuie să faci pace cu asta.

Citește continuarea articolului în ediția de martie 2022 a revistei Psychologies sau abonează-te și primește în dar cartea „Știutorii” cu autograful lui Mircea Cărtărescu.

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!