CITESTI ACUM
Voci mute. Povestea neromanțată a „celorlalte” femei

Voci mute. Povestea neromanțată a „celorlalte” femei

voci-mute-povestea-neromanțată-a-celorlalte-femei

În munca mea, am deseori privilegiul să întâlnesc femei cu profesii duse la rang de artă prin pasiune și dăruire. Femei care nu se feresc să vorbească despre sacrificii ori compromisuri, pe care, inerent, odată ajunse în vârf, trebuie să și le asume.

Întâlnesc, de asemenea, femei lider sau care performează în domenii dure, care nu se sfiesc să recunoască importanța misiunii lor și să se mândrească cu faptul că au reușit să se „infiltreze” în structurile de conducere ori în breslele profesionale cândva exclusiv ale bărbaților.

De fiecare dată sunt impresionată de munca lor, de puterea, motivația, angajamentul, de energiile și eforturile care le alimentează ca un combustibil viu fiecare succes. Le admir și simt un soi de trufie „feminină” când sunt lăudate că, odată ajunse sus, și-au impus propriile reguli de conducere, reușind să facă din clădirile de birouri, din ateliere, fabrici ori uzine un loc mai bun. Și da, mărturisesc, sunt mult mai sensibilă la succesul femeilor, pentru că știu că în spatele fiecărei „victorii” sunt mult mai multe renunțări și mobilizări de forțe interioare ori exterioare.

Astăzi, însă, nu despre ele o să scriu, despre prim-soliste. Ci despre celelalte. Despre sutele de mii de femei ce performează în disonanta orchestră a societății ca personaje secundare, despre rolurile și povestea neromanțată a prezenței lor pe scena publică.

Am ales ca astăzi, așa cum spunea Malala Yousafzai, să îmi ridic vocea nu pentru a striga, ci pentru ca cei fără voce să poată fi auziți”.

Povestea neromanțată a „celorlalte” femei

În orașul din care vin, nu există noțiunea de leadership. Mai bine de 20 de ani am scris din și pentru orașul acela și nici măcar o dată în textele mele nu am folosit cuvântul leadership. De fapt, scanați presa locală și o să înțelegeți: în comunitățile medii și mici, dar, mai ales, sărace, liderii sunt DOAR de partid, de sindicat, de ONG. La serviciu, ai director, manager sau președinte.

Nici nu am realizat asta până să vin la CARIERE!

Asta nu înseamnă însă că oamenilor nu li se respectă drepturile, doar că altele-s prioritățile, iar piața muncii este supusă la altfel de încercări.

La un moment dat, chiar am sunat „acasă” și l-am întrebat pe un fost colaborator:

– Domnule director, noi de ce, în atâția ani, nu am vorbit niciodată despre leadership?

– Leadership?!… Doamna Cati, doar ne cunoașteți… avem noi timp de fițe, mofturi și fonfleuri? Noi ne zbatem să asigurăm salarii și un loc de muncă stabil!

Adică, interesul și grija față de oameni există, doar că au rămas blocate undeva în timp și în zona aceea rugoasă a supraviețuirii.

În plus… mai trebuie să subliniez ceva. Chiar și aici, la București, despre „arta de a conduce” se vorbește doar la nivelul mediului de business. Evident că leadershipul e o noțiune abstractă în orașe precum al meu, în care, de regulă, cel mai mare angajator este Spitalul Județean, al doilea Inspectoratul Școlar, urmat îndeaproape de administrația publică – adică statul.

Citește continuarea articolului pe Revista CARIERE.

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!