Comunitate

Problema mea este urmatoarea. Am avut o gramada de conflicte cu socrii mei, in special cu soacra mea, sotul meu a refuzat sa se implice in aceste conflicte, chiar m-a obligat sa mergem destul de des pe la ei, sa petrecem sarbatorile impreuna si sa accept rautatile mamei sale. Nu a discutat niciodata cu ea. Am incercat eu o discutie cu socrul meu, iar rezultatele nu au fost ditnre cele mai bune.

In acest moment sotul meu spune ca este alaturi de mine, chiar m-a sustinut si a racit relatia cu parintii sai, dar cum sa fac sa ma vindec? Am fost jignita si ranita prea mult, m-am simtit singura si m-a ranit mult ca nu am avut nici un fel de intelegere sau sustinere din partea lui. Va rog sa ma ajutati, cred ca problema mea este destul de comuna si multe femei trec prin asa ceva.
Va multumesc anticipat pentru rapuns!

Cum il pot determina pe sotul meu sa nu mai vorbeasca urat?
E foarte sufletist,dar e mereu nemultumit de mine ca sotie, gaseste orice mic motiv de cearta si ma jigneste, dupa care ii trece si uita tot, ca si cum ninic nu s-ar fi intamplat. I-am explicat cu frumosul ca ma deranjeaza acele cuvinte, am incercat chiar sa-i vobesc si eu la fel, orice am inercat nu merge.

Mi-e frica in permanenta, nu am incredere in mine, simt o durere foarte, foarte puternica in piept, respir greu…
Asa sunt de cind ma stiu… Cum pot scapa de starea asta?

Buna ziua, Nici nu stiu cu ce sa incep…problema mea e ca nu stiu incotro sa ma-ndrept, cu o luna inainte de sustinerea lucrarii de licenta. Nu am niciun obiectiv clar pe plan profesional- termin ASE-ul- niciun vis sau interes pentru un domeniu in care sa fiu capabila de performanta. La problema mentionata se adauga neincrederea in mine, in capacitatea mea de a relationa cu ceilalti. Lipsa de confirmari, care sa-mi arate ca sunt „normala”, a unui grup de prieteni, a unui iubit, toate ma trag in jos, ma simt incapabila sa ofer ceva, sa creez valoare, si asta se „observa”. Complexata de faptul ca nu am avut niciodata o relatie, nemultumita de felul in care arat (desi sunt constienta, pe de alta parte, ca nu sunt urata), de cat sunt de neindemanatica pentru varsta mea, parca incerc tot timpul sa ma ascund de lume, de intrebarile indiscrete…asa am ajuns sa nu am nici amici, cu exceptia a 2-3 fete, sa ies foarte rar, sa-mi petrec tot timpul liber in casa, sa-mi fac planuri pe care nu le pun in practica. Ma simt anormala, lipsita de ambitie, de dorinta de a reusi, foarte apatica. Viata trece pe langa mine si nu mi-as fi inchipuit, cand am intrat la facultate, plina de vise, ca la sfarsitul anului 4 voi sta tot in camin, ca ma voi concentra in continuare pe singuratatea mea, fara sa incerc cu adevarat sa schimb lucrurile. Imi doresc mult sa am o altfel de viata, mai activa, cu mai multi prieteni, oameni in jurul meu, dar am ajuns atat de complexata, speriata de lume, in cat nu stiu de unde sa incep, parca am prea multe lacune, am senzatia ca-mi lipsesc experiente importante pentru un tanar si nu stiu cum sa compensez aceste absente. Imi cer scuze pentru lungimea mesajului si v-as fi recunoscatoare pentru orice sfat.

Am o problema cu gelozia. Mare as putea spune. Nu stiu cum sa o rezolv, nu stiu cum sa procedez. As vrea sa am incredere in partenerul meu, dar de fiecare data cand ii suna telefonul sau vorbeste pe messenger am tendinta sa verific cu cine. Nu ma pot abtine. Parca ii caut nod in papura, parca intuitia imi spune ca face ceva gresit, desi nu e asa si… Mi-e frica de faptul ca intr-o zi nu o sa mai suporte si chiar va calca stramb sau va pleca.

Noi lucram impreuna. Insa de curand a primit o oferta la alta companie si nu ma pot gandi decat ca acolo va cunoaste alte femei, mai interesante, mai frumoase… Am tendinta sa ma compar cu fiecare amica de-a lui sau cu fostele lui prietene. E ca o gaura neagra care ma trage inauntru. E ca si cum ma mananc de vie. Vreau sa rezolv asta, nu stiu cum… Stiu ca nu am incredere in mieni, dar mai rau e ca nici nu vad rostul. Sunt foarte pesimista.

Ma gandesc ca oricat m-as stradui, oricata incredere as avea, mereu exista ceva mai bun, mai bun decat mine si ca ma va parasi. Ori pentru altcineva, ori din cauza mea. Din cauza geloziei si frustrarilor cu care il macin… Nu vreau sa fiu o povara, vreau sa ii fiu prietena. Incerc si am senzatia ca reusesc, dar de fapt nu fac decat sa ma abtin, pentru ca am acelesi temeri, aceleasi ganduri. Sunt constienta de problema mea. Va rog sa imi dati o solutie…

De cand mi-am inceput viata sexuala nu am reusit niciodata sa ajung la orgasm, poate ca asta nu ar fi chiar o problema dar adevarata problema e ca eu nu il simt pe iubitul meu. Nu simt cand ma mangaie, cand ma saruta pe diferite parti ale corpului. Nu pot sa inteleg de ce nu il simt daca il iubesc. Nu cred ca el are vreo vina, ca se poarta chiar foarte frumos, e calm, tandru, dar eu nu pot sa-i raspund decat cu o enorma raceala.

De la un timp si-a dat seama ca eu nu simt nimic si a incercat tot posibilul dar in zadar. Nu mai stiu ce sa fac. Va rog mult sa-mi spuneti care ar putea fi cauza pentru care eu nu il pot simti pe el si de ce nu ajung sa am si eu orgasm ca el. Dupa cateva zile dupa ce facem dragoste si imi aduc aminte ce s-a petrecut intre noi simt anumite emotii prin stomac si niste impulsuri in zona genitala dar cand sunt cu el nu mai simt nimic. Va rog sa ma ajutati. Va multumesc!

Sunt intr-o mare dilema.
Eu si partenerul meu locuim in Olanda de 3 ani. De curand l-am adus si pe fiul meu, sa locuiasca aici definitif. Are 14 ani. Relatia noastra s-a schimbat mult. A inceput sa-i caute tot timpul motive sa-l certe, e ca un vanator efectiv, pe cand fiul meu e gelos reprosandu-mi ca tot ce fac o fac doar pt partenerul meu. A fost ziua lui, de exemplu, si a fost foarte deranjat ca i-am luat un cadou mai scump.

Eu sunt acum partea care trebuie sa imprastii iubire dar sunt la serviciu toata ziua iar cand vin acasa, rar se intampla sa fie totul ok. Prietenul meu are si el o fiica de 12 ani care locuieste cu fosta sotie in Romania. Va spun sincer ca nu ma mai tin uneori nervii desi sunt o persoana care indura mult.

Ca relatie de cuplu problema e ca ne iubim, chiar foarte mult. El nu mai are serviciu acum si banuiam ca e totusi un motiv ca totul sa fie atat de negru in jurul lui. Nu mai stiu ce sa cred si nu stiu cum sa fac sa reusesc sa depasesc aceasta situatie. Oare ar fi rezolvarea in mainile mele? Calina, 35

Sunt Mircea si am 23 de ani. Sunt foarte indragostit de o fata si avem o relatie dificila de vreo 2 ani. Simt ca o iubesc, si ea zice ca tine la mine foarte mult, dar refuza sa recunoasca faptul ca suntem impreuna. Ea spune ca este foarte important pentru ea sa se simta libera, sa experimenteze si sa evolueze pe plan personal. Aceste nevoi includ si dorinta de a iesi cu altcineva, sustinand ca este prea tanara ca sa aiba o relatie plictisitoare (stabila), de „tip marriage”. Imi cere sa ies si eu cu altcineva, nu neaparat ca sa aiba o scuza pentru ce face, ci ca sa cunosc mai multa lume, sa experimentez mai mult. Avem o viata sexuala relativ dificila si mi-a propus sa am relatii sexuale cu alte femei ca sa capat experienta, iar eu nu am nevoie de relatii cu altcineva. Ma simt tensionat in relatia asta si simt ca oricat as face si oricat as da (fac tot ce pot eu, sunt in stare sa ii acord tot timpul si tot ce am ca sa o vad fericita) nu e suficient pentru ea, nu e niciodata bine. Nu mai stiu ce sa fac…

Am o problema mai putin obisnuita. Desi sunt o persoana cu educatie, lucrez intr-o companie multinationala pe un post important si ma inteleg foarte bine cu cei din jurul meu, ma simt intimidata, ba chiar complexata grav de vanzatoare. Indiferent daca merg la piata sau intr-un magazin din mall traiesc aceeasi senzatie ca fac ceva gresit. M-am gandit ca poate sa fie felul lor de a se purta, asa excesiv de amabil, dar si suspicios pe de alta parte sau poate ca am eu ceva, gen vreun complex din copilarie. Mi-ar fi de mare ajutor sa inteleg care e problema pentru ca este de-a dreptul ilar sa ma fastacesc in fata unor tinere care nu fac altceva decat sa imi ofere un serviciu. Plus ca s-a intamplat ca de multe ori sa cumpar ceva care nu mi-a placut doar pentru ca am probat 3 bluze si am avut senzatia ca am deranjat-o prea mult pe vanzatoare…

Sunt o femeie de 22 de ani si ma consider o fetita mai mare. Am avut doar 2 relatii serioase in viata mea, una de aproape 2 ani in care mai mult m-am chinuit si una de 2 ani incoace in care ma simt extrem de banala. Ceea ce aseamana aceste relatii este „tactica” mea. Dupa ce… ma vad cu sacii in caruta si cred ca respectivul partener este indragostit de mine, incep sa ii aplic teste serioase in care sa ma conving ca ma iubeste facandu-l sa sufere. Daca il vad la pamant, plangand in fata cuvintelor si rautatilor pe care i le spun, simt ca ma iubeste. Si atunci simt ca il iubesc cel mai mult, la randul meu. Simt permanent nevoia de confirmare a sentimentelor lui si, pe de alta parte, frica-nevoie de a mi se confirma profetia ca ma va parasi (ii tot zic „o sa pleci intr-o zi” si fac tot ce se pot ca sa iasa asa). Oare de ce ma port asa si ce as putea sa fac sa ma vindec de rautate?

Am 31 de ani, am o fetita in varsta de trei ani si sunt pe punctul de a ma desparti de sotul meu. Este pentru a doua oara cand trecem printr-o criza majora, dar acum lucrurile arata altfel pentru mine. Nu mai vreau sa continui dar mi-e teama sa iau aceasta decizie pentru ca stiu ce comentarii vor veni din partea celorlalti. Ma culpabilizez, ma simt nefericita. M-am straduit atat de mult sa-i plac sotului meu si sa plac celor din jur, parintilor, si sa reusesc sa fiu si femeia casatorita si nu numai femeia de afaceri, dar acum am ajuns la limita.