Now Reading
Ghid de utilizare a unui șef dificil

Ghid de utilizare a unui șef dificil

Revista Psychologies

Am un șef dificil. Nimic nou, nu? Ce faci însă, când șeful nu e dur și intransigent, ci un băiat de bani gata cu abilități intelectuale limitate? Eu am găsit un ghid de utilizare. Nu e simplu, dar măcar reduc stresul…

Citește și:

Stres la muncă: De ce am hotărât să spun stop!

Tu ce șef toxic ai avut? „Mi-a reproșat că mi-am luat liber când a murit bunica“

Unii au noroc, alții au de muncă…

De felul meu, nu sunt genul de angajat care să se vaite de șef, care să îl „bălăcărească” sau să găsească cele 1000 de motive pentru care anumite lucruri nu merg… din cauza lui.

Sunt conștientă că dacă aș avea propriul business, nu aș fi chiar de-o relaxare totală și nici lipsită de pretenții sau așteptări de la angajați.

Cred că deseori pierdem din vedere această perspectivă „tu ce ai face în locul lui X?”. Gândind așa, clarificăm anumite nemulțumiri care, în cele din urmă, țin de poziția de angajat și nu neapărat de relația cu șeful. Respectiv, vrei sau crezi că ai putea face lucruri care… nu sunt acceptate sau aprobate de un șef.

Iar lucrul ăsta poate fi frustrant. E și firesc să ne dorim lideri, nu șefi, oameni cu mintea deschisă, cu care putem discuta și negocia, dispuși să înțeleagă că, dacă tot ocupăm o poziție, s-ar putea să știm despre ce vorbim…

Dar revenind la un caz particular pe care îl trăiesc acum, am ca șef un băiat de bani gata, care a moștenit de la tatăl său atât banii cât și afacerea și s-a trezit director peste noapte, după o îndelungă tinerețe în care a tot început facultăți pe care nu le-a terminat și s-a angajat în companii care l-au dat afară în maxim 6 luni.

Aș spune că are o experiență demnă de un șef. Doar că toate aceste încercări eșuate ale lui, dincolo de a-i întări nesiguranțele și a-l complexa profesional (eșecuri în linie îți ridică ceva întrebări), l-au lăsat și cu minunata atitudine prinsă magistral în expresia „vă arăt eu vouă”.

Pentru că nimănui nu îi place să își recunoască limitele fie ele intelectuale sau în privința aptitudinilor profesionale, omul (bănuiesc) că și-a conturat următoarea teorie: era prea bun pentru cei care l-au angajat, iar capacitățile lui… a venit momentul să fie recunoscute.

Tu nu te-ai simți bine dacă te dă toată lumea afară și brusc te trezești cu o companie pentru care devii lider? Parcă și uiți complet de eșecuri. Cel puțin, atunci când…atâta poți.

Prin urmare, el a avut norocul de a pica în picioare, iar noi, restul, nenorocul de a-l avea ca șef. Iar dacă vrei să îți păstrezi jobul, trebuie să știi să jonglezi situațiile dificile. Sau să pleci fără regrete. Eu am ales prima și cea mai grea cale.

 

Nu pot, dar dă-mi impresia că sunt capabil!

În cazul unui șef clar incompetent, care nici nu dispune de resurse sau interes să își depășească propria condiție, ai mare grijă la orgoliul inflamat. Pentru că el există.

În primii doi ani în care am lucrat împreună, am avut nenumărate conflicte. Pentru că eu am experiență de management, am învățat pe de rost produsul lui, pe care acum îl reprezint, am crezut, firesc, că părerile mele contează și că pot să îmi desfășor activitatea pe baza întregii mele experiențe. Am greșit.

Părerile mele contează cât timp știu să le expun ca fiind ale șefului. Mai mult, a fost necesar să învăț să îmi fac treaba reducând pe cât posibil daunele produse de el.

Cum e să ai un șef care, după ce ai stabilit un contract și un protocol de lucru în avantajul firmei (lui), intervine, vorbește cu clientul, îl enervează, se oftică pentru că nu primește respectul clientului și îți strică un contract iremediabil? Cum este ca respectivul client (director de firmă, la rândul lui) îți spune „Nu știu cine e băiatul acela impertinent care m-a căutat, dar nu știe ce vorbește și nici nu înțelege când îi explici. Dacă îl scoți din ecuație, putem continua.”

Cum să îl scot din ecuație? Cum să dreg situația? Cu scuzele de rigoare… orgoliul fandositului este mult prea puternic.

Nu are talente de management, cele de negociere ies din discuție, în schimb nevoia de a fi recunoscut ca o „valoare” îl sufocă. Pe el și pe toate contractele mele.

De multe ori am zis că renunț. Îmi place produsul, lucrez cu oameni extrem de capabili, am cunoscut mulți oameni extraordinari și îmi place ce fac. Astea sunt motivele pentru care am încercat să găsesc o cale de a conviețui cu un șef limitat.

Un șef căruia, cât timp reușești să îi creezi impresia că are idei bune și e valoros, măcar are bunul simț să stea pe Facebook toată ziua, prin baruri, cafenele și restaurante… și să te scutească de prezența lui.

Fizică. Pentru că el știe că dacă stai în public cu un calculator deschis, dai impresia că ești o persoană importantă. Motiv pentru care, spune tuturor că nu se poate desprinde de birou deloc. Că dacă nu ar fi el să gestioneze tot, s-ar duce de râpă. Că muncește de rupe.

Motiv pentru care, cu el plecat, eu beneficiez de 30 de emailuri si cam 20 de sms-uri în care bate câmpii, dar pe care le trimite ca dovadă publică a faptului că el muncește neîntrerupt. Ce sms-uri? „Cum o chema pe tipa blondă care era cu directorul X la întâlnire? Era simpatică.”

 

Ghid de supraviețuire

Nu știu dacă evoluția sau involuția mea personală a generat un nou mod de a aborda relația cu el. Este fix ca atunci când lucrezi într-un deadline, nu ai timp nici să te duci la budă, în schimb ai o muscă în birou care te bâzâie. Nu ai timp să o dai afară, așa că o ignori, încercând să îți vezi de ce ai de făcut și sperând că va ieși singură.

Nu aud ce spune, îl aprob ca să se simtă băgat în seamă, râd la glumele lui (mereu aceleași, mereu proaste), îi dau dreptate când o cere, iar în toate propunerile mele includ și validarea lui „cum spuneai și tu”, „știi că am discutat despre asta și ai fost de acord” sau „e un client dificil, decât să îți dea ție bătăi de cap, lasă că îl gestionez eu”…

Aparent, cu cât este mai mult scutit de muncă, este mai fericit. Iar după 6 ani de muncă împreună am câștigat teren: sunt indispensabilă.

Pentru că știu să îmi fac munca și, spre deosebire de el, eu am muncit toată viața pentru a-mi câștiga experiența și poziția pe care o ocup.

Pentru că eu stau peste program și găsesc soluții mai ușor. Pentru că nu mi-a dat nimeni niciodată ceva de-a gata și m-am luptat pentru fiecare succes. Pentru că… da, sunt workaholică.

Așadar, dacă tot a fost decizia mea să rămân, măcar o fac asumat, cu „damage control” inclus. Nu este simplu. Evident, săptămânal am motive de uimire privind acțiunile lui.

Evident, intervine peste mine, peste clienți și strică tot ce se poate strica. Pentru că nu poate mai mult, iar nevoia să știe toată lumea că el este „DIRECTORUL GENERAL” și de a-l valida în această funcție este muuuult peste limitele firești.

Dar merg mai departe. Cel puțin, momentan. Am înțeles că nu le poți avea pe toate. Am colegi cu care mă înțeleg, un produs bun pe care îl reprezint și un salariu decent. Un șef nașpa. Asta e.

Când va veni momentul în care raportul beneficii versus costuri va înclina balanța nefavorabil, voi face altfel.

Foto: 123rf.com

 

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!