CITESTI ACUM
Merită oricine titlul de părinte? Eu cred că nu…

Merită oricine titlul de părinte? Eu cred că nu…

Am și mamă și tată. Nu vorbesc cu niciunul. Am doi părinți egoiști pe care toată lumea spune să-i iert. Nu o pot face. Îmi fac rău de câte ori vorbim. Nu cred că merită oricine titlul de părinte…

Citește și:

După divorțul părinților mei, mama m-a învățat să îl urăsc pe tata

Am o mamă dură şi dominatoare. Ea mă duce la depresie şi gânduri de suicid

O poveste clasică

Nu sunt cu nimic diferită de mulți alții. Poate mai sensibilă emoțional, cu multe sechele și traume din partea alor mei.

Am 36 de ani și încă mai simt aceeași suferință pe care o simțeam când eram copil. Un copil ignorat, care trebuia să respecte niște reguli, atât.

Nu sunt singura, știu. Și cu nimic mai specială. Și totuși, încerc cu greu să mă învăț eu de una singură să contez, să fiu importantă măcar pentru mine. Dar nu pot face asta cu părinții în preajma mea.

De fiecare dată când îi aud, simt un gol în stomac, iar după aceea plâng zile întregi. Îmi plâng de milă? Nu, cel puțin nu cred asta. Urăsc să fiu o victimă. Dar plâng de epuizare, îmi urlu singură în minte „stop, gata, nu mai pot!” și simt cum mă prăbușesc.

Povestea este simplă: părinți divorțați, tată absent. Tata nu m-a văzut 12 ani, și cred că i s-au părut prea puțini. Aveam 6 ani când a plecat, iar la 18 pentru că mă medita pentru admitere un coleg de-al lui, probabil de jenă față de el, a început să mă bage în seamă.

Nu mă ajuta cu nimic, în schimb îmi atrăgea atenția că îmi dă pensie alimentară. 140 de lei pe lună îmi erau suficienți din punctul lui de vedere. În rest, dacă aveam vreo nevoie mă întreba sec: „mă-ta ce păzește?”.

Mama se păzea pe ea. Împrumuta bani, se plimba, mergea la shopping, muncea puțin, iar timp pentru mine nu avea. Eram o corvoadă.

În public, spunea tuturor „eu cu fi-mea suntem ca două prietene”. Mi-ar fi plăcut o mamă, nu o prietenă, dar nu am primit niciodată ce am vrut.

Au început curând să ne arate toți cu degetul, pentru că maică-mea avea datorii la toată lumea. Uneori, mă opreau vecinii și îmi făceau observație. Îmi venea să intru în pământ de rușine.

I-am spus mamei că mă opresc oamenii pe stradă și mă simt prost. S-a enervat „cum îți permiți să îmi reproșezi ceva? Alt copil recunoscător ar fi luat apărarea mamei sale! Trebuie să mănânci, nu? De aia fac împrumuturi!”.

Eu mâncam mai des la bunica mea. Stătea aproape de noi și preferam să mă duc acolo să îmi fac lecțiile. Mama de regulă avea prieteni în vizită sau câte un iubit de care nu voiam să știu.

 

Părinții pe primul loc

Am doi părinți care s-au pus mereu pe ei înșiși pe primul loc. Au fost cele mai importante persoane din propriile vieți.

Am intrat la facultate, la stat, pe locurile fără plată. Altă soluție nici nu ar fi existat pentru mine. Mama a vândut casa și s-a mutat la București. Se hotărâse să devină artistă. A fost talentată la croitorie și avea planuri mărețe.

Planurile nu mă includeau. Eu am rămas la bunica mea pe toată perioada facultății. Timp în care mama a făcut împrumuturi pentru care a pus casa garanție. Pentru noul ei „business”. A pierdut toți banii…. și casa.

Așa că, a început să ceară bani de la bunica mea, care avea grijă și de mine în locul maică-mii. Mamaia a ajutat-o cât a putut… Trebuia să stea cu chirie în București, nu mai avea niciun venit.

I-a spus să vină înapoi la Cluj, să își găsească un loc de muncă și în felul acesta să fie aproape de mine. Am auzit când îi spunea toate astea la telefon. Apoi am văzut-o pe mamaia plângând după ce a închis telefonul.

Mama nu s-a întors, dar în scurt timp s-a măritat. M-a chemat la nuntă. Eram un fel de invitat ca toți ceilalți.

Tata era și el recăsătorit. La 21 de ani am avut nevoie de o intervenție chirurgicală și am cerut ajutorul părinților mei. Tata mi-a zis scurt „dar ce, eu nu sunt bun decât să dau? Și așa soția mea e foarte înțelegătoare că eu am un trecut, dar nu pot face asta familiei mele!”.

Mama mi-a spus că ea și soțul ei nu au bani, dar că vor vedea cum mă pot ajuta. S-a împrumutat mamaia și m-am operat. Tata nu a dat niciun telefon, mama nu a putut să vină să mă vadă. Eram cu mamaia, deci avea cine să aibă grijă de mine.

M-a sunat la o saptămână de la operație să vadă cum mă simt. Puteam să fi și murit… sincer, s-ar fi văitat că „ce să i se întâmple ei!”.

Mereu făcea așa. Când aveam o problemă sau un necaz, urla și spunea „cu ce a greșit să merite așa ceva?”. I se întâmpla ei. Dacă eu mor mâine, se enervează că i s-a întâmplat ei asta.

 

Am crescut, dar încă îmi fac rău

La 26 de ani m-am căsătorit, iar la 28 am și divorțat. Nu am vrut să stau iar pe capul bunicii mele și am făcut un împrumut la bancă. Aveam nevoie să mă mut în chirie. Plecasem doar cu hainele după divorț.

Pe perioada căsătoriei am stat în casa lui și știam că nu mi se cuvine nimic. Din păcate, nici nu am avut cine să mă sfătuiască să fac un împrumut pentru casă. Am făcut ce mi-a venit în cap. Și nu a fost bine.

Am avut perioade fără serviciu, în care nu am putut să plătesc datoria la bancă. Am mai făcut un împrumut să plătesc o operație a bunicii mele. A devenit totul și mai greu, dar îi datoram asta. Era toată familia mea.

În timp, au crescut dobânzile, penalizările, suma totală, sunt considerată rău-platnic și nu pot să fac acum împrumut să îmi iau casă. Am apelat, din prostie, iar la ai mei. Refuz total.

Tata nu are bani, maică-mea mi-a zis că sunt problemele mele, sunt adult și nu am decât să mă descurc.

Aveam 32 de ani când mamaia a făcut demență senilă. Apoi cancer. S-a stins repede și m-a lăsat singură. Și datorită stării ei mentale, nu mi-a făcut acte pentru casa ei, cum și-a dorit.

I-a rămas mamei, de care m-am rugat să mi-o lase mie. I-am jurat că îi dau bani în rate. Nu a vrut. Mi-a spus că mă țin de „încârdășeli și mizerii”. Nu știu exact la ce se referea. Dar mi-a pus în vedere că nu am niciun drept la casa aia. Să stau cu chirie cum a stat și ea.

A vândut casa și dintr-o generozitate spontană mi-a dat bani de chirie pentru 3 luni. Atât. Cu restul și-a amenajat casa ei și a soțului și au plecat în vacanță. După doi ani soțul i-a murit. Eu am întrerupt orice legătură cu ea.

Acum un an m-a sunat soția tatălui meu. Am vorbit cu ea de puține ori, dar acum a simțit nevoia să mă sune și să îmi spună cât de nenorocit e taică-miu. O înșela de mult timp. Și a și părăsit-o. Tata și-a cumpărat un apartament de patru camere, cu banii jos. Și l-a amenajat.

M-a sunat să se laude cu cât de frumos e la el acasă. Dacă vreau, pot să îl vizitez să văd cât de bine stă.

Am plâns trei zile. Se văita mereu că nu are cu ce să mă ajute, că el nu are bani. Iar eu sunt parte din trecutul lui.

După moartea soțului ei, mama a vândut tot, și-a luat un apartament de două camere. La mare. M-a sunat cu o săptămână înainte să îmi spună că acum e liniștită și și-a luat o casă foarte frumoasă. Și că dacă vreau vreodată să vin în vizită, să îi spun.

Am rugat-o să nu mă mai caute. Le-am spus și unul și altuia că mă bucur că sunt bine amândoi și le doresc să fie bine și în continuare. Dar că îi rog să nu mă mai caute. Mi-au făcut destul rău.

Nu simt entuziasm când îmi povestesc despre cât de bine le merge. Nici când îmi atrag atenția că sunt adult, nu am decât să mă descurc. Nici când îmi fac observație că sunt nerecunoscătoare. Nu știu pentru ce le datorez recunoștință.

Chiar dacă există și părinți mai răi, regret că eu i-am primit pe ei. Mi-am pierdut familia odată cu bunica mea. Ea a fost mama, tata, și tot ce mai aveam nevoie. Ei nu merită niciunul titlul de părinte.

Mi se tot spune să îi iert. I-am iertat. După doi ani de terapie, i-am iertat. Respectiv, nu mai simt furie când mă gândesc la ei. De fapt, nu mă mai gândesc la ei deloc. Și nu am niciun regret. Sunt doi străini.

NOTA REDACȚIEI: Publicăm aceste confesiuni de la cititorii noștri sub protecția anonimatului, schimbând numele și deseori și inițialele numelor. Invităm la un limbaj civilizat în comentarii, și la lipsa etichetelor și a judecăților morale. Vrem să evidențiem că experiențele umane sunt complexe și că nu există alb și negru, că deseori situația duce la o un comportament sau altul. Le mulțumim celor care au acceptat să povestească.

Foto: 123rf.com

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Sus

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!