Despartirea de tata
Concluzia e simpla si pentru mine: m-am identificat cu tata de mica, m-am simtit abandonata atunci cand aveam nevoie de el si am ramas cu acea furie pe care abia acum mi-o amintesc.
Da, plangeam in noptile copilariei mele, in timp ce ii strigam lucruri urate. In visele mele il vedeam suferind. Realitatea a fost intotdeauna alta, acoperita de zambete, complimente si impresia ca il inteleg.
Pana cand am inceput sa am relatii serioase si sa vad ca nu pot iubi un barbat cu adevarat daca nu are putin din inteligenta tatalui meu, din felul lui de a vorbi sofisticat si poate chiar si din detasarea lui care intotdeauna ma durea.
De ce? Ca sa il pot pedepsi! Ca sa fac un om nevinovat sa sufere intr-o relatie in care nu acceptam sa fiu fericita. Ca sa pot sa il pedepsesc, de fapt, pe tatal meu care m-a abandonat…
Simteam nevoia sa repet o istorie, sa fiu din nou abandonata si sa pedepsesc pentru un abandon real, neaccpetat si, evident, nedepasit. Cu ajutorul analizei perosnale, asistata de o doamna psihanalist extraordinara, am reusit sa inteleg ca inca eram fetita care suferea si care dorea sa isi pedepseasca tatal.
Din pacate, tata nu mai e acum printre noi. Din fericire, am inteles ce mi se intampla, mi-am incheiat socotelile cu el si sunt gata sa am o relatie matura, adult-adult, traind autentic tot ce presupune iubirea dintre un barbat si o femeie.
Sunt de 5 luni impreuna cu un barbat pe care cred ca il iubesc si pot sa spun pentru prima data ca sunt fericita, ca traiesc, practic, prima iubire..