Dilema
Ma consider o femeie in toata firea. Am 29 de ani, am o relatie stabila de 4 ani, o slujba multumitoare si pana de curand credeam ca stiu perfect cine sunt, ce vreau si cum va fi viata mea de acum inainte.
Lucrurile s-au modificat putin la petrecerea de sfarsit de an. Impreuna cu mai multi prieteni ai mei si ai partenerului am organizat ceva intim la barul unuia dintre acesti amici. Printre amicii nostri, cineva a adus un alt amic…
Acest alt amic era George, tipul cu care eu am avut o relatie de 3 ani in facultate. Pentru ca el a plecat la studii de master in America si eu am ramas aici, relatia s-a terminat.
Niciunul dintre noi nu credea in legaturi la distanta si am vazut pe propria piele cum lucrurile se schimbau. Am suferit, dar cand m-am simtit pregatita sa o iau de la zero am avut curajul sa cred din nou iubire.
Cele cateva relatii de pana la actualul partener nu m-au multumit, insa odata intalnit Dragos, actualul barbat din viata mea, am fost convinsa ca e cel potrivit. Chit ca relatia este una calma, lipsita de pasiunea nebuna a anilor de adolescenta si de fantezia artistica a tiparului de barbat pe care cred ca il aveam inainte de a fi dat peste Dragos.
M-a cucerit cu siguranta lui, cu rafinamentul manierelor si cu ochii aceia de un albastru caruia nu i te poti opune.
Dar lucrurile s-au infierbantat putin la aceasta petrecere de Revelion. Nici macar nu stiam ca George s-a intors in tara sau daca e doar in trecere. Mi s-au inmuiat picioarele cum l-am vazut, am simtit ca plamanii imi inoata prin stomac si ca ma voi sufoca de uimire si emotie.
El a fost de asemenea surprins, iar discutiile de dupa aceasta prima reactie m-au tinut in priza. Ce m-a uimit mai tare este ca am simtit o atractie extraordinara pentru el si, la unul dintre dansuri, am acceptat sa dansez cu el desi ma invitase si iubitul meu.
Mi-am zis intai ca este doar curiozitate, ca nu l-am vazut de mult, ca a “crescut” foarte frumos ca si personalitate si ca, totusi, a pastrat ceva din acel magician tacut al anilor adolescentei noastre care ma convinge implacabil.
Am plecat de la petrecere confuza si am dat vina pe alcoolul consumat. A doua zi m-am gandit la el des si am sperat sa ne mai vedem. Ne-am mai vazut, ne vedem, il simt aproape, dar nu ca pe un prieten sau ca pe o cunostinta veche.
Langa el ma simt “la cel mai inalt nivel al meu”, asa cum zicea si Virginia Woolf despre fiinta potrivita. Si mie mi-era dor sa simt validare, pasiune, sa ma simt vie sub privirea unui barbat. Doar ca acest barbat nu este actualul meu partener…
Poate ca mi-e teama sa imi recunosc sentimentele. Mi-e teama sa cred ca iubirea pentru George nu a trecut si ca anii investiti in relatia actuala cu acest om minunat, care ma trateaza ca pe o zeita, a fost si este doar iluzia fericirii. Sunt o fiinta comoda, dar dintre fericire si confort cred ca oricine ar trebui sa aleaga prima varianta. Sau incerc sa ma mint singura?.