CItesti acum
Tristete omniprezenta…

Tristete omniprezenta…

Revista Psychologies

“… avem arta, pentru ca realitatea să nu ne ucida…” Nietzsche. Iata o aluzie de unde poate demara capitolul cel mai dureros al existentei umane – de aici incepe tristetea mea. A ta. A noastra. A celor care refuza sa vorbeasca cu gura altora, a celor ce nu lasa pe altii sa gandeasca in locul lor. A celor care reactioneaza vehement in momentul in care destinul lor este condus de altii. Acei altii, fara de glas, fara de fata, fara de ratiune, fara de suflet.

De ce tristete? Pentru ca atunci cand incep sa contabilizez nimicurile obligatorii pe care trebuie sa le fac intr-o zi – stupidul ceremonial pentru intretinerea celui care nu este de fapt, dar trebuie sa para in fata celorlalti – incep sa simt in nari aerul grotelor, se declanseaza reactii primordiale de revolta impotriva lucrurilor impuse, se trezesc instinctele ancestrale de aparare a celui care sunt in realitate! De fapt, situatia este mult mai complicata, si mult mai trista! Dupa o contabilizare superficiala si sumara a evenimentelor si oamenilor care mi-au marcat – deloc superficial, deloc sumar – viata, tocmai aceste situatii, tocmai aceste spirite ma urmaresc mereu, reamintindu-mi de cele intamplate, reamintindu-mi ca sunt acelasi si totusi altul.

Cand incerc sa-mi fac inventarele subconstientului, realizez – desi neg metafizic! – ca merg pe acelasi drum foarte vechi, nu de mine batatorit, si ma tem – aproape innecandu-ma in placerea sadica a recunoasterii suferintei generale de faptul – ca el ma va duce in acelasi punct al tristetii. Nedefinit, dar omniprezent in orice secunda de respir. Nenumit, dar organic integrat in ceea ce sunt, dar, de fapt,… nu sunt. De ce? Pentru ca nimic esential nu s-a schimbat in mine si in raporturile mele cu mine insumi; dar totul este modificat in non-mine si in raporturile mele cu lumea, cu non-lumea mea. Sigur, am multe (mult prea multe) zile cand ma chinui sa vad lumea din “ordinea”, prin “normele”, traversand “impunerile”, colcaind “normalitatea” si zacand cuminte in banca ei – a lumii ordonate, normate, impuse, normale. Sa ma port ca si lumea ordonata, normata, impusa si normala.

Sa ignor propriile-mi norme, idei, valori, credinte, principii. Sa trec peste resentimentele legate de incalcarea propriilor mele sisteme de valori. Desigur, reusesc acest lucru – ce mai conteaza pretul acestei pluri-dublarii triste, dar, cand ma intalnesc, cand il revad, cand il redescopar pe cel pierdut – p e m i n e – cel-ce-nu-poate-fi-si-nici-nu-doreste-sa-fie-vreodata-schimbat – ma apuca adevarata tristete : o greata cumplita, o stare de lehamite, o senzatie de repugnare, un sentiment de repulsie. Nu fata de ei – cei ordonati, normati, normali, ci fata de cel care a putut sa renunte la valorile si idealurile, dezideratele si principiile sale – acelasi m i n e! Inchis in tacerea patetica a tristetii celorlalti. Respirata prin propria-mi tristete… Acest fel de viata, mintita ca ar fi traita, nu-mi da nici o satisfactie. Imi par un biet animal ce trebuie sa se rezume la a satisface “normele”, “impunerile”, “normalitatea” celorlalti. Poate pentru ca, si, mai ales din cauza acestui neimpacat conflict intre cei doi ego, am dese momente cand psihicul meu isi impune o ingustare, o stationare, o exasperanta invartire in gol.

Si, pentru a ma descatusa de ego-ul ce nu este deloc caracteristic mie, pentru a distruge cercul ce uneste cele doua eu-ri – e drept, in ultimul timp, tot mai rar! – am actiuni obsesiv-agresive. Am azvarlit prin fereastra vietii mele amintiri dureroase (dar acceptate anterior ca fiind parte din background -ul meu), am spart in tacerea urletului vocea de cristal a tristetii copilului pur din mine, am aruncat caldura umana ce stapanea naivitatea omului din mine peste icebergul individului care se dorea a fi eu. Insa, am avut grija ca durerea sa nu se rasfranga asupra nimanui. Sa nu lovesc pe nimeni. Decat pe mine insumi. Nu doar pana la limita suportabilitatii durerii fizice! Ci, dincolo, mult mai incolo, dincolo pana si de granitele violului asupra propriului psihic. Deseori, depasind si aceasta de neconceput traversabila bariera a durerii transformata in non-durere. In glacialitate. In eterna iarna. Inconjurata de primaveri nenascute. Nici durere. Nici lacrima. Nici tristete. Poate doar melancolia toamnei netraite. A lacrimii imbatranite. A zambetului stins de pe fata copilului ce s-a lasat sedus de adevarata in-singurare, in-sistere…

Stiu, par infantilisme, dar nu ma pot abtine. Si, daca am pornit de la Nietzsche, tot in acele momente cand simt ca legatura cu lumea se intrerupe, cand realizez ca am pierdut zestrea mea – propriul ego – cand simt ca tristetea devine insuportabila, durere ce nu o pot cataloga si descrie mai bine decat definind-o drept durere a sufletului, recurg la refularea ultima : scrisul. Straniu. Bolnav. Destins. Normal.Trist. Din pacate, scrisul nu face decat sa amane, sa prelungeasca starea retrairii solitudinii, a izolarii, a tristetii, a incapacitatii celorlalti de a intelege faptul ca “viata e un neverending story plin de zgomote si furie”. Stiu, din nou voi fi acuzat de ridiculitate, de excentritate, de non-conformism. Stiu, realizez cat de copilaresti pot fi catalogate asemenea emanatii.

Dar, nimeni, absolut nimeni, nu va putea percepe ca as fi dispus sa fac orice, sa renunt la orice, numai sa mi se permita, sa mi se ingaduie sa lepad haina tristetii devenita scut, si sa fiu, doar atat – e u i n s u m i. Am scris, m-am aplecat – fara sa fiu un caz suicidal! – mult asupra fenomenului sinuciderii, si acum, ma intreb – prin prisma propriilor experiente legate de existenta terestra – care este scara de valori atunci cand ne relationam la tristete : viata biologica sau cea spirituala? Cine invinge, inabusa, anihileaza existenta tristetii: biologicul sau spiritualul? Desigur, voi inclina asupra sferelor spirituale. Dar, cum sa explici, cum sa incerci sa arati omului “normat”, “normal”, ca succesiunea unor cosmaruri cu lei care te sfasie, sau caini uriasi care te tintuiesc pentru a-ti smulge coastele nu reprezinta motive de angoase. Ori temeri. Ori tristete. Mult mai constructiv ar fi ca, daca oamenii ar fi dispusi unei abordari constructive, sa accepte ideea dorintei unui nou cosmar, mult mai interesant, care, in timp, ar deveni un apanaj al normalui. Sa le insufli dorinta de a avea un vis in care ei, cei “normali” si “normati” sa viseze rapirea lor de catre extraterestri.

Citeste si

De ce? Pentru ca, macar in vis, sa scap de “normele” si “normalitatea” celorlalti, si, sa vad, sa traiesc, sa ating o alta tristete, civilizata, superioara, in care fiecare individ sa fie indreptatit sa-si stabileasca limitele normelor si normalitatii sale, limitele propriei stari de tristete. Dar, imediat, ca intr-un cor din tragediile antice grecesti, mi se insufla – prin “normarea” si “normalitatea” celorlalti – stupida idee conform careia, “dezvoltarea (ma intreb care?) unui individ este determinata de dezvoltarea celorlalti”. Oare, si tristetea suporta, in opinia lor, acelasi tratament? Insa, cum lumea (“normata”, “normala”) nu citeste prea mult, ma simt obligat sa adaug ca, un singur graunte de nisip, ajuns intr-un anumit punct, la o anumita data, poate bulversa si impiedica mecanismele cele mai atent gandite.

Dar, ce ne facem cand, in loc de grauntele de nisip, se iveste a c e a unica, universala tristete? Iata ce astept eu, ma incapatanez sa cred ca va apare aceas tristete, care ma (ne) va impiedica sa continuam aceasta coborare inspre incultura, aculturatie. Pentru ca m-am saturat sa renunt, sa imi reneg valorile, sa-mi imhib personalitatea, sa ma infantilizez cu buna-stiinta, sa-mi reduc vocabularul la doua sute de cuvinte, sa ma var in pamant in loc sa zbor, sa-mi fie rusine in anumite medii de a-mi etala aripile, sa-mi anihilez puterile creatoare doar de dragul convenientei, sa ma reneg pe mine insumi, sa-mi reneg propria tristete… Ady

PS. asta in loc de “traditionalul”… LA MULTI ANI!

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

Vezi comentarii (0)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

Scroll To Top