Citești
Clara de Cotnari – din volumul ”Zece povestiri multilateral dezvoltate”

Clara de Cotnari – din volumul ”Zece povestiri multilateral dezvoltate”

Revista Psychologies

ochelari

 

Imediat ce am imbratisat strans cariera jurnalismului, abandonand o meserie, cea de geolog, mult mai utila societatii, am patit la fel ca Marin Preda, in momentul cand isi imbunatatea vazul cu primii ochelari din viata sa. Amintiti-va: fetele de pe strada, care lui „Marin Preda far’ de ochelari“ i se parusera pana atunci neasemuit de frumoase, lui „Marin Preda cu ochelari“ i se infatisau, pe nepusa masa, sleampete, cu puncte negre pe nas, imperfecte la pulpa si la glezna, cu slana grupata in colacei abdominali. Aici sta marele dezavantaj al ochelarilor: de multe ori, portul lor iti sluteste viata, in loc sa ti o infrumuseteze, oferindu-ti o realitate care nu ti slujeste la nimic.

Ceva apropiat de Marin Preda am patit si eu. Tot ce altadata mi se paruse, prin miopia mea de om onest al muncii, de o frumusete nestearsa, in noua calitate de jurnalist mi se infatisa intr-o hidosenie completa. Acolo unde aparenta ma fermecase, amanuntul isi dezvaluia abrupt natura-i dezgustatoare… la fel cum, de exemplu, ai afla dintr-odata ca regina unui bal este sapata pe dedesubt de o cumplita suferinta a intestinelor, care o face sa consume doua suluri de hartie igienica pe zi.

Dintre toate lucrurile pe care le-am luat la cunostinta cu noii mei ochelari inzestrati cu dioptriile ziaristice, niciunul nu se compara in hidosenie cu pomelnicul colegilor de facultate, care – documentele o aratau negru pe alb – imbinasera studiul cu turnatoriile la Securitate. Ca si cum n-ar fi fost destul, i-am aflat ca bonus si pe profesorii, unii dintre ei ofiteri sub acoperire, care-i racolasera si-i zorisera spre oribila para; dar intensitatea socurilor nu suporta comparatie, intre student si cadru didactic existand de cand lumea o distanta apreciabila, desi in acest caz distanta era mai curand de ordin militar, decat universitar.

Nu ma intrebati cum am intrat in posesia unor asemenea documente, e secret profesional. Hai sa n-o fac pe interesantul: dosarul respectiv, prea mult spus totusi „dosar“, a fost adus la redactie de un fost ofiter din Ministerul de Interne, care cine stie ce polita dorea sa-si plateasca, dezvaluindu-l opiniei publice, prin intermediul presei, prin intermediul meu.

Cum se intampla mereu cand intri in posesia unor astfel de liste gingase, pe unii colegi-scriitori-de-note-informative ii suspectam inca din vremea cand isi infaptuiau sordida misiune; ii suspectam, mai glumeam pe seama lor si ii ocoleam, fiindca asa era mai cuminte. Dar pe altii – si aici e durerea mai mare si mai mare – nu ii banuiam defel.

Ulterior, dar asta deja este alta vorba, mi-a fost dat sa aflu unele crampeie din traiectoriile postceausiste ale marilor si micilor talente, reunite in cenaclul, hai sa-i spunem asa, „Tinere condeie ale Securitatii“. Gratie unei matematici divine pe care, oricate stradanii as depune, nu mi-o explic si pace, toti umbla astazi cu belciugele de aur ale succesului in nara. Merg la trap prin viata, fornaind ca niste campioni si nechezand de fericire, cu un firicel zemos de iarba in coltul gurii. Unii au dobandit prosperitati nationale de biznismeni, altii si-au altoit tulpina cu fotogenice cariere manageriale ori chiar cu activitati desfasurate pe acea mult jinduita planeta numita „Diplomatie“, aflata intr-o galaxie unde privirea omului de rand razbate doar prin luneta invidiei. Prin aceasta luneta ma uit si eu, din cand in cand, la un fost coleg turnator, ajuns consul intr o tara caracterizata printr un turism asiduu, inclusiv prin „turismul diplomatic“, dupa cum se vede.

Sa revenim la lista asta pacatoasa, cuprinzandu-i pe colegii securisti. Lectura ei a stat la baza absentei mele de la intalnirile clasice, puse la cale in chip aniversar, la implinirea a zece si 20 de ani de la ispravirea facultatii. Or fi bune intalnirile astea pentru amatorii de nostalgii, nu neg; mie insa nu mi-au spus niciodata mare lucru.

N-am vrut sa particip sau, mai corect spus, n-am putut. Am considerat ca-i mai franca absenta, decat prezenta. Am preferat sa stau deoparte, fiindca n-as fi fost capabil sa fac schimb de pupaturi cu domnul decan, profesor universitar doctor colonel sub acoperire, ajuns peste noapte mare promotor al valorilor democratiei; la fel cum n-as fi izbutit sa lalaiesc – alaturi de colegii mei datatori in gat – cantecele gradat cherchelite ale studentiei, incepand cu stupidizatul „Gaudeamus igitur”, continuand cu „Cine-i nascut in ianuarie” si „Asa beu oamenii buni”, pentru a o sfarsi cu „Si altadata, si altadata, o s o facem si mai si mai lata”. Ce dezgustator!

Dar mai ales… Fac o pauza de emotie, nu de efect…
Dar mai ales, n-as fi reusit sa ma lipesc – stofa la stofa, umar la umar, obraz la obraz, suflare la suflare – intr-un tangou adus clandestin din Argentina si vocalizat de la poalele coardelor vocale, de cea mai ucigatoare colega de an, si ea turnatoare la Securitate, cum din pacate am aflat, din cauza nenorocitilor astora de ochelari, pe care profesia de jurnalist mi i-a asezat samavolnic la ochi, si pe care mi vine sa-i sparg de trei si de patru ori pe zi.

O chema Clara, era fiica unui stab de la combinatul viticol Cotnari, si mi-e greu sa o descriu celor conectati azi la niste parametri cred eu fraudulosi ai frumusetii feminine. Pe atunci, sex appeal-ul se manifesta in general pe alte cai decat acum, asezandu-le la maxim pret pe fetele care indemnau hoardele masculine sa viseze. Fata noastra – Clara – ca s-o raportez la momentul feminin de azi, nu avea nici trasaturile colturoase ale unor vedete gen Jennifer Aniston ori Paris Hilton, cu atat mai putin fata stil lighean a Salmei Hayek. Nu detinea nici tartita de matusa cubaneza a duduii Jennifer Lopez, ca sa nu mai vorbim de laptariile pline de silicon, care asigura avangarda gintei femeiesti din momentul istoric actual.

Ea era tot ceea ce gramada asta de staruri n-ar putea fi niciodata, iar indicativul Clara nu i se potrivea ca o manusa, ci, mai mult, i se potrivea ca un nume, stiut fiind ca destule nume imbraca de mantuiala infatisarea omului. Clara era cel mai ales soi, pe care dealurile istorice ale Cotnariului l-au oferit, de cand sunt ele pe pamant, degustatorilor profesionisti! „Clara de Cotnari“, un soi mai savuros decat „Grasa de Cotnari“, decat „Feteasca de Cotnari“, decat „Francusa de Cotnari“, decat.

Cand aparea ea la orizont, norii spalau putina, bolborosind ceva neinteles pre limba lor, cu ochii injectati de umilinta neputincioasa. Cand isi odihnea privirea in tarcul nostru zoologic, unde o asteptam intr-o captivitate benevola, ne inmarmurea sangele in vine, si sunt in stare sa jur ca ochii ei – cand de culoarea dolarului proaspat cosit, cand de brumariul mielului din caciulile traditionale romanesti – puteau suplini cu usurinta laserele folosite in interventiile alea chirurgicale, care salveaza gramezi de vieti.
Clara, „Clara de Cotnari“!

Acum nu fac altceva decat sa transpir de pomana cu stiloul asta ieftin in mana, deoarece nu s-a inventat descriere care s-o portretizeze corect pe Clara: finetea trasaturilor, incadrata de parul lung si negru, iti apuca si-ti tragea mana spre a o mangaia, incepand cu fruntea inalta, privitoare de la balcon spre narile frematatoare si spre buzele ca niste struguri bubuind de sange, pe care rujul se simtea in plus.

„Clara de Cotnari“! Ii vad aievea supletea de insecta in blugi Lee, camasa alba si tenisi, pigmentata de trei musoroaie, in care aveau placerea de a salaslui cele mai delicate cartite din istoria planetei noastre: doua mai mici, purtand indicativul de sani, si unul mai maricel, misterios si usor plin de sine: funduletul. Cum am spus, traim vremuri regretabile, cand orice purtatoare de fusta capata calificativul abuziv de frumoasa, astfel incat ar fi o grava insulta sa afirm si despre Clara asa un lucru de neiertat. Nu, nu era frumoasa, era mai mult, mult mai mult.

Era, mai curand, un factor atmosferic, de care ar fi trebuit sa se tina seama in orice previziune meteorologica. N-am nicio indoiala ca de aceea destinul o indemnase spre „Geografie Biologie Geologie“, si nu in alta parte, desi facultati erau garla, mai putin garla totusi ca acum. Cand se deplasa pe culoarele universitatii „Al. I. Cuza“, avea o exprimare aparte cu picioarele in forma de baghete lungi, care i asemuiau mersul cu arta marilor dirijori de a imblanzi orchestre. Noi eram orchestra ei: instrumentelele cu coarde, cele de suflat, percutia… Undeva in spate, la toba cea mai mare din lume, eram eu. Ce spectacol se punea in scena, cand Clara aparea, dirijand din mers, la cursuri sau la seminarii, rasariturile de soare si chiar ploile de stele ce se petreceau, datorita ei, in interiorul nostru!

„Clara de Cotnari“! Eram topiti in masa dupa ea, de la studenti pana la acei hibrizi neizbutiti intre studenti si profesori, cum pot fi descrisi la repezeala asistentii universitari. „Clara de Cotnari“! Si azi, stiletul numelui ei imi atinge organele vitale drept aici, intre coastele astea doua din stanga, negresind vreodata tinta si rasucind lama de cinci ori, cate o data pentru fiecare litera! „Clara de Cotnari“! Cand plesnea cu harapnicul pletelor, scuturandu-si gatul subtire, toata meteorologia se oprea, prostita, in loc, asteptandu-i ordinele!

Sa fi fost daruita de la natura cu doar jumatate din minunatele sale atribute, Clara ar fi avut tot dreptul de a lua distanta de noi. Dar ea, dimpotriva, era de a noastra, era pentru noi, era un extraterestru care accepta cu seninatate sa coboare, ca sa respiram together aerul din aceeasi strachina! Clara era numai a noastra. Clara se purta politicos cu toata suflarea masculina din facultate, calduros cu cea mai mare parte din aceasta suflare si fierbinte cu o cincime din ea.

Executiilor de altadata, unde se trimitea la loteria esafodului doar una din zece victime potentiale, li se spune „decimari“. Ea, Clara punea in practica un soi de semidecimari, in sensul ca executa cam unul din cinci curtezani teoretici. Executa unul din cinci intr-un mod placut si memorabil, ca sa ne exprimam corect, astfel ca putem vorbi de niste semidecimari pe dos, inverse, dar tot de o tensiune extrema. Sau, pentru cine pofteste o alta comparatie, mai actuala, executiile erau mai curand „loterii ale vizelor“ pentru un taram de vis, un taram al libertatii totale, unde castiga doar unul din cinci inscrisi. Da, se pare ca asa e mai corect zis.

Toti masculii care-si toceau coatele de bancile facultatii de „Geografie Biologie Geologie“ – indiferent ca erau boboci, abia trecuti de focul primei sesiuni, sau hojmalai de anul cinci, cu doi ani de repetentie inclusi – se inscriau la loteria vizelor, deschisa nonstop de Clara. Nu exagerez, toti se inscriau. Pe deasupra, si cativa profi din facultatea noastra, insurati de timpuriu dupa cum dicta moda timpului, aveau in ochi hotararea de a-si incerca lozul, cu o rara durere la basca vizavi de eventualele consecinte neplacute, atrase de intrezarita lor aventura amoroasa, considerata motiv de divort in familie si motiv de sanctiune aspra in organizatia PCR, care pandea si numara fiecare iesire in decor, indiferent de natura ei.

Apreciam patriotismul Clarei; nimeni, niciun studentas sau prof de la vreo alta facultate, oricat de cu mot in frunte ar fi fost, nu-i clintea interesul. Pe scurt, daca invatai in districtul sentimental „Geografie Biologie Geologie“, aveai o sansa frumoasa de a te bucura de darurile sale; daca nu, iti prapadeai vremea de pomana.

Eu cred ca, in caz ca vreun om de stiinta ar fi avut curiozitatea sa-i desprinda si sa-i studieze retina, ar fi gasit lipite de ea, ca niste muste, doar imaginile noastre, ale colegilor ei.

Ce sa va mai spun, ca sa nu se creada ca umblu cu soalda? Ca insusi capitanul echipei de fotbal din orasul nostru, Claudiu Bucurel – supranumit „Clau sut“ sau „Clau gol“, fiindca se nascuse golgheter –, o personalitate mai plina de morga decat insusi prim secretarul judetului, sutase la poarta Clarei, cu textul „eu incep cu Cla, tu incepi cu Cla, hai sa ne unim Cla urile“, dar fusese driblat elegant; si, de draci, la primul meci, cu Steaua, la Bucuresti pe stadionul Ghencea, a injurat arbitrul, a fost eliminat si a parasit terenul facand semne obscene spre tribuna unde se afla fiul microbist al Presedintelui tarii, Valentin, alegandu-se pentru asta cu o suspendare de sase luni?

Orasul nostru, centru universitar si totodata fotbalistic, primea toamna oplosirea cincinala a unor vedete fotbalistice, admise pe de a moaca la ce facultate doreau, in schimbul inglobarii lor in echipa locala. Jucau cinci ani la noi si se alegeau cu diplome nemeritate de intelectuali, fiindca – oricat ar parea de incredibil – statutul de intelectual era ravnit pana si de fotbalisti, al caror nivel era totusi, chiar si fara performante universitare, suficient pentru a le acorda autografe fanilor. Sase luni, cat a durat suspendarea, fostul capitan de echipa Claudiu Bucurel a frecventat cursurile facultatii, si se pare ca i-a folosit, fiindca azi detine o firma uriasa de constructii, in vreme ce colegii sai de pasiune fotbalistica cam stau cu mana intinsa la pomana.

E oare necesar sa adaug despre Clara ca l-a servit cu sictir si apa – asa spunea ea : „l-am servit cu sictir si apa, ca o doamna ce sunt, ca oricum n-aveam nimic altceva in casa“ – si pe fiul colonelului Ionescu, comandant al militiei judetene? Sorin Ionescu era un baiat inalt, slab si isteric, care, pentru a poza in cocos, ii injura in public pe subalternii lui taica su, ofiteri si subofiteri aflati in timpul serviciului, zicandu-le : futu-va-n tablele si-n stelele de pe epoleti, militieni prosti ce sunteti; iar saracii oameni isi inghiteau dracii si lacrimile, fara sa i-o intoarca, asa cum ar fi meritat, da’ tac-tu ce-i, bre, nu tot militian prost, de nu te-a avortat la timp? Dar, neavand incotro, se faceau ca n-aud, in timp ce fetele care-l insoteau pe Sorin, vlastarul marelui colonel, lesinau de admiratie, clipind din gene si jumulindu-se singure de haine, intr un fel care spunea : eroule, ce puternic esti, arata-ne ce poti ! Ceea ce el si facea cu toate, in afara de Clara noastra, care i-a spus frans: hai, ia-ti viteza de aici, militian prost ce esti; iar el inghitindu-si dracii si lacrimile, fara sa i-o intoarca, amutit de replica ei neasteptata.

Sa mai pun la socoteala ca l-a refuzat pana si pe Iorgos, un student la medicina grec, ondulat la par, cu un nas ce isi odihnea varful pe buza superioara si cu un cur cam de vadana? Iorgos era un terminator pentru gloata romancelor, fiind inzestrat de parinti cu un aparat video, pe care il inchiria cu ziua studentilor amatori sa-si clateasca ochiul turtit de filmele comuniste, cu directori obsedati sa nu iasa din albia directivelor primite de la Tovarasul si cu ingineri stagiari castrati prin munca. Aparatul video era pseudonimul pentru tiparnita de bani, deoarece scotea intr o zi buna si retributia medie pe economia romaneasca, din care cauza si costa cat un automobil Dacia 1300. Tot studentul, tot romanul aerisit era amator de „emigrare prin film“ si, cu o asemenea scula in dotare, lui Iorgos nu-i tinuse piept nicio romanca, pana la hotarul numit Clara. Atunci cand a primit din partea ei refuzul de a vedea un film in doi, cu putin Martini, cu ceva Marlboro si cu un pui fript si parfumat cu mirodenii alaturi, i s-a trezit orgoliul de mascul traficant de Jack Nicholson si de Al Pacino, si a plusat nebuneste, promitandu-i Clarei ca-i imprumuta aparatul video timp de o saptamana, fara bani, sa-si coboare toata bolta Hollywood-ului in camera ei de camin; apoi, vazand ca ea nu si nu, i-a propus sa-i dea pe timpul relatiei lor 25 la suta din inchirieri, daca gaseste si ea musterii sa se holbeze la video, iar musteriii abundau, cum bine stim.
— Hai, bre, nu fi incapasinata, dau sie si treizesi la suta !
Dar Clara, care mai era si fata citita :
— Grecule, nu te cred nici cand faci daruri, hai, misca-ti caravana cinematografica de aici ! Rupe-le in continuare bilete la fraieri si la fraiere, cu mine n-ai nimerit-o ! Mie imi place teatrul.

Ce mai incoace si incolo, inima Clarei purta ochelari de cal, spre bucuria noastra, a colegilor ei. Pe vremea aia, nu prea stiam noi cu ce se manca democratia, dar simteam ca aceasta fata minunata reprezenta, in spatiul restrans al facultatii noastre, adevarata democratie. Oricare dintre noi, colegii, avea sanse la ea.

Cand ii vorbeai si altceva decat dulcegariile indragostite, peste care pasea zambind elegant, te asculta ca pe liturghie, netradand vreodata cel mai mic semn de plictiseala. Iar postludiile sale, in cursul carora te mangaia pe par cu piciorul ei matasos, aveau o certa valoare psihoterapeutica.

Probabil ca tine de micile capricii ale oricarei democratii veritabile, dar Clara se intampla sa mai refuze cate un macho – plin de el si inzorzonat, de ziceai ca-i coborat pe scara de incendiu in facultatea noastra, direct dintre stelele serialului de televiziune Dallas – pentru ca, la urmatoarea miscare, sa ne lase pe toti muti, poposind in bratele vreunei tentative de mascul, cum s-a intamplat cu amicul Sandu Mares, o musculita care-si bazaia saracia erotica de colo pana colo, pe doua picioare absolut remarcabile, in forma de acolada scheletica pana la genunchi, continuand apoi cu jumatatea inferioara a literei „X“.

Ca sa ma laud putin, am fost primul care a avut ideea de a da fiinta unei agentii de pariuri – clandestina fireste, fiindca orice lucru serios era sortit clandestinitatii – unde mi-am invitat colegii sa mizeze pe identitatea viitorului partener, ales de criteriile nepatrunse ale Clarei. S au gasit destui amatori sa se prinda in joc, mai ales fostii ei iubiti, care credeau ca-i prinsesera cifrul; dar am fost silit sa renunt, deoarece se intampla ca-ntr-o saptamana sa castig colosal, chiar grosolan, pentru ca, in saptamana imediat urmatoare, sa pierd dramatic totul si sa fiu nevoit sa ma imprumut, pentru a-mi plati datoriile la pariorii care ma presau, hai, sari cu banul. Cand, dupa trei luni de infernal consum nervos, am asezat plus cu minus pe hartie, am ramas cu un mic beneficiu de pe urma agentiei mele, din care mi-am cumparat un carton de tigari Marlboro, pe care l-am fumat tacticos tigara cu tigara, pana la cartonul filtrului, fara sa servesc pe nimeni.

Iubirile Clarei nu durau mai mult de doua saptamani – trei, cu titlu exceptional – dar, pe aceasta scurta distanta, ele parjoleau literalmente, astfel ca, la momentul cortinei, din fericitul sau partener nu izbuteai sa mai storci o picatura de vlaga, oricat te ai fi muncit. De aceea, nici nu lasa in urma ei ranchiuna. Iubirile Clarei nu produceau dependenta, pentru ca ea facea tot posibilul sa nu produca, si abia asta este arta rara. Iubirile Clarei erau niste curse de mare viteza pe distante scurte, unde suflarea pendula, zaluda, mai sa sparga gatul ; dar, din punctul de vedere al democratiei sentimentale, ele aveau durata ideala de viata. Se poate spune ca fericitul efemerid petrecea un mic sejur extragalactic pe „Planeta Clara“, de unde cobora pe Pamant cu totul si cu totul alta fiinta. La fel cum se poate spune ca, intr-o hruba tainica, ctitorie a vreunui sfant domn moldovean, fericitul efemerid se bucura sa deguste licoarea cea mai binecuvantata din lume : „Clara de Cotnari“.

O cura cu soiul „Clara de Cotnari“. Dupa terminare ei, efemeridul revenea aerisit de toate zbuciumele, cu moralul turnat ca o platosa de otel pe pieptul unui sfant domn moldovean. Revenea – ca in cazul colegului nostru, musculita Sandu Mares – cu fruntea sus si cu picioarele drepte ca niste columne. Revenea, mult mai pregatit sa infrunte viata, viata aia nenorocita.

Cam asta e, pe scurt… In studentie, norocosul care-i smulgea Clarei o intalnire, multumea fierbinte Cerului si sfintilor de acolo; dar multumea contra vantului, fara s-o stie. Fiindca – ce triste devin toate, cand purced a se deslusi, intr-un mod nedorit ! – Securitatii, politiei secrete comuniste ar fi trebuit sa-i adreseze multumiri calduroase.

Toata studentia mi-am stors mintea ca sa deslusesc misterioasele criterii dupa care Clara isi desemna partenerii; ca sa aflu apoi, din cauza pacatoasei profesiuni de jurnalist cu care m-am capatuit tot contra vantului, ca ale Securitatii erau criteriile, nicidecum ale sale. Nu ea, ci Securitatea ii stabilea castigatorii la loteria vizelor, pe care o tinea deschisa nonstop, si am si acum in birou copia listei cu toti studentii racolati, numele ei fiind mentionat clar, cu o masina oficiala de scris.

Clara o facea pe amorezata cu fiecare norocos dintre noi – ne picura serbeturi in ureche, ne strangea intre picioarele sale fierbinti, adevarati clesti devastatori ai pasiunii, ne trasa diagonale de nesters in asternut – pentru ca apoi sa ne toarne de-a fir-a par, pe toti, unul cate unul, in tenebroasele catastife ale politiei politice.

Ne dadea gata, pe fiecare in parte, cu modalitatea ei neconditionata, gadilitoare de orgoliu, de a ne asculta ofurile – orice of, indiferent de natura lui, toate ofurile – doar pentru a si putea umple cu maxima acuratete notele informative, ea dispretuind lucrurile facute de mantuiala. Ne abandona cu zero carburant in cearsaf, lasandu ne adormiti ca-n bezna mortii, iar ea, cu urmele unghiilor noastre strabatandu-i carnea, isi asternea in transa, pe o hartie format A4, delatiunile aburinde, placinte otravite poale-n brau.

Scria tot, neuitand nimic. Ce parere aveam despre cuvantarea tinuta de Secretarul General al partidului la inceperea anului universitar, cat de decadente ne erau lecturile cu Emil Cioran inclus, ce fel de corespondenta purtam, daca purtam, cu Occidentul – scrisori catre rude uschite ori catre simple norvegience frigide, venite la tamaduire pe nisipul fin de la Mamaia – si cam ce importanta acordam, daca acordam, acestui Occident in planurile noastre… Nota cu acuratete tot, tot ce era subiect de postludiu, in vremurile alea crancene.

Zeii n-au avut niciodata vreo slabiciune vizibila pentru persoana mea. Daca ar fi avut, ar fi putut sa ma scuteasca sa intru in posesia listei asteia, cu informatoarea Clara figurand la loc de cinste. De ce a trebuit sa aflu ca ea avea ochi numai pentru noi, colegii sai de la „Geografie Biologie Geologie“, intrucat aici ii era perimetrul de activitate, parcelat si dat in folosinta de instantele superioare, unde numai ea prasea, plivea, semana si raspundea pentru recolta? Iar recolta, slava domnului, era o recolta record !
Cui folosesc astfel de liste?

Imi aduc aminte perfect rasa de fericire care m-a napadit, cand mi-a venit in sfarsit randul la Clara, cam dupa un an de stat la coada. Noroc ca eram deprins cu cozile – unde ma incolonam cu jumatatile de zi, si pentru ratia de „zahar & ulei“, si pentru paine, si pentru pulpe de pui – altfel cred ca intregul consum nervos al asteptarii m-ar fi facut de mult apt pentru sectia „Nabadaiosi“ a vreunui spital de psihiatrie.
Dar mi-a venit – in fine, foarte in fine – randul. Clara s-a asezat langa mine la ultima ora de curs, a doua zi incepea sesiunea de examene din vara, peste doua saptamani urma examenul tortura de la „Mineralogie“, si m a rugat sa invatam impreuna, ca frica o cuprindea asa, nu si dadea bine seama cum, cand invata singurica, de parca mineralele alea reci si rautacioase ar fi dat sa iasa din foile de curs si din planse, pentru a o supune la cazne sangeroase, cu lamele lor de cristal.

— Ce zici, invatam impreuna ? Vin eu cu vinul, mi-a trimis tata o canistra, mi-a zis fata tatii, mai da-i pe brazda si tu pe profesori, inainte de examene, serveste-i cu vinu’ lu’ Stefan cel Mare. Dar ce rost are sa stric orzul pe gaste ? Bem noi vinul !

Ca totul sa fie clar si in buna regula, si-a incheiat abordajul cu un semn strengaresc din ochi, pocnind pistolul care dadea startul la 13 zile de fericire; caci au fost 13 rasarituri si 13 apusuri, pasand Soarele peste fileu de la unul la altul. 13 zile am stat incuiati in camera mea, nederanjati nici de mama, nici de tata, nici de fratele mai mic, stiind cu totii ca ma confrunt cu un examen greu, cu un „cui“, cum il numeau studentii, de la care se putea linistit ramane repetent. Aveau dreptate, caci ar fi fost o rusine sa raman repetent la Clara, ca de „Mineralogie“, putin imi pasa.

Nimeni, in viata mea seculara, nu ma ascultase cu atata calda atentie, cum Clara a facut-o, pana si vinul blond turnandu-l ea in pahare, ca sa nu-mi uit sau sa-mi incalcesc firul povestii. I-am vorbit pana si despre cum mersesem sonticaind in copilarie, ani in sir, fara ca medicina sa-mi dea de leac, pentru ca, in final, o tiganca sa-mi afle tamaduirea, dupa ce a stins in sanatatea mea cativa carbuni, ceea ce ma determina sa-mi bag picioarele in materialismul dialectic, de care partidul facea atata gargara. I-am impartasit parerea mea franca despre regimul comunist si despre zilele numarate ale Dictatorului, fiindca pluteste ceva in aer, Clara, nu simti ? I-am spus si cine e inginerul electronist care imi mesterise aparatul de radio, ca sa pot asculta in bune conditiuni „Radio Europa Libera“ si „Vocea Americii“… I-am povestit despre planurile mele, despre cum intentionam, in vacanta dintre anii patru si cinci de facultate, vacanta care incepea peste o luna si ceva, sa capat o viza de excursionist in Republica Democrata Germana, iar de acolo, cu putin noroc, sa sar gardul spre Germania Federala, facand marele pas spre lumea libera… Un pas mic pentru umanitate, dar mare pentru mine, ca sa ma joc putin cu vorbele americanului aluia, care incercase primul Luna cu piciorul.

— O sa poti veni oricand la mine, Clara, dupa ce o sa ma stabilesc afara ! O sa poti veni si cu iubitul tau din momentul respectiv, daca o sa ai chef !

Inca de pe vremea aceea, ma delimitam clar de sentimentul degradant numit „gelozie“.
Desi, din motivele de mai sus, n-am invatat o boaba pentru examenul de „Mineralogie“, m-am capatuit cu rarisima nota „opt“, si asta doar pentru ca mi-a spus ea, „Clara de Cotnari“, ce subiecte ne vor pica in teza. Eram prea mesmerizat de ea, ca sa-mi pun intrebarea fireasca de unde facea rost de subiectele de examen, pe care doar profesorul si asistentul sau le stiau.

Dupa care, la fel de lin cum aparuse, Clara a disparut. Continuandu-si, cu cel mai natural aer din lume, loteria vizelor, sub deviza democratica „O sansa pentru fiecare !“, s-a lipit de un alt coleg, ales ca sa invete impreuna pentru examenul urmator, fiindca ii era tare urat sa invete singurica.

Nu am suferit dupa ea, din contra, am ramas cu o mina vizibila de fericire tampa, care avea sa se stearga abia in iulie, cand m-am lins pe bot de viza turistica pentru Republica Democrata Germana. Cererea de obtinere a unui pasaport mi-a fost respinsa sec, in ciuda unei pile zdravene – colonelul Vatafu, coleg de liceu cu taica-meu – care s-a dat lovita intr-o maniera stranie, nemairaspunzandu-mi in veci la telefon. Iar viitorul meu, atat de frumos colorat de visele personale, a fost inghitit pe nesimitite de cenusiul national, lucru pe care il mai face si astazi, asteptand in totala cumintenie gongul final.

Multa vreme am suduit in stanga si-n dreapta, nestiind cui sa-i multumesc pentru deturnarea neasteptata a destinului meu. Abia acum, la adapostul anilor, stand cu lista asta nemernica in fata, pot spune din tot sufletul, fara teama de a gresi:
— Danke sch¶n, Clara, danke sch¶n !
„Clara de Cotnari“, soi mai inselator decat crezusem, la vremea degustarii !
La niciuna dintre „fostele“ mele nu m-am gandit atata de intens, cum ma gandesc acum la ea. Culmea e ca n-o privesc cu resentiment, desi, dupa ce am intrat in posesia pomelnicului plin de colegii securisti, o rautate tipic masculina imi da ghes sa ma intreb daca s-a facut ca o batoza si daca o dor salele ingrozitor, de la un binemeritat reumatism post sexual. Pana la lista, nu m-am dedat niciodata unor asemenea intrebari vulgare, lasand-o pe Clara mumificata la varsta de 23 de ani, care atat de bine o prindea.

Nu, n-am nicio ranchiuna: intr un fel, pot spune ca le-a razbunat pe toate fetiscanele si pe toate femeile din lume, abuzate – sub o forma sau sub mai multe forme – in viata de cuplu. Da, le-a razbunat cu varf si indesat pe toate frumoasele lumii, care o incaseaza pe cocoasa de milenii incheiate si o vor incasa toate mileniile de acum incolo, pana la sfarsitul lumii, de la partenerii lor stabili

Fara sa-si propuna, Clara a pus bazele primelor curente feministe din tara noastra. Pentru ca acolo, la infricosatoarea Securitate, niciodata nu s-a intamplat sa-si toarne vreo surata de sex ; rezervand acest privilegiu doar barbatilor. A fost alegerea ei.

Isi datora racolarea tatalui ei, inginer sef peste viile si vinurile Cotnariului, care fusese prins cu o delapidare uriasa. Clara avusese de ales: ori colaboreaza, ori tati merge sa-si adapteze reumatismul la racoare. Nu-si iubea cine stie ce tatal – un curvar notoriu, care avea in portbagajul masinii de teren Aro o colectie de paturi patate cu vin si cu alte lichide – dar stia ca o ruda de gradul unu la puscarie insemna un fragment de roca vulcanica, greu atarnator la gatul carierei sale.

Am fost curios doar in privinta identitatii ofiterului care avusese ideea, monstruoasa si geniala, de a o pune pe aceasta fata minunata sa imbine sexul cu delatiunea. Am pus ramasag cu mine insumi ca ofiterul era tot o femeie, deoarece un anumit fel de idei nu poate iesi decat din mintea femeilor.
Am castigat pariul.
Am castigat pariul?

Zece povestiri multilateral dezvoltate, Catalin Mihuleac, Editura Cartea Romaneasca

Din volumul
Zece povestiri multilateral dezvoltate
de Catalin Mihuleac

Editura Cartea Romaneasca

Citeste o confesiune in exclusivitate, de la scriitorul Catalin Mihuleac.

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

Vezi comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top