Citești
In iad toate becurile sunt arse – Fragment din roman

In iad toate becurile sunt arse – Fragment din roman

Revista Psychologies

Dan Lungu, In iad toate becurile sint arse, Editura Polirom

Ningea hipnotic si toate celelalte simturi, cu exceptia vazului, ii amortisera, ca si cum o parte a corpului cauta sa se sustraga realitatii. Nu-si permitea sa se plictiseasca, ci doar sa se transforme intr-un ochi imens, vigilent si prostanac. Din cand in cand, se putea lasa pe spatarul scaunului, de parca n-ar fi avut nici o treaba. Usa metalica a imobilului de vizavi, vopsita grosolan in verde crud, palpaia printre fulgii scamosi. In dreptul ei, nu se stie cand – orice secunda e buna pentru asa ceva – trebuia sa apara tipul in palton negru si fata de frizer slugarnic, omul lui, caruia, daca ar fi barbat si nu ar depinde intr-un mod ciudat de pusculita doamnei Mariuca, ar trebui sa-i plombeze un cap intre sprancene. Desi la prima vedere pare de la sine inteles, e al naibii de greu sa alegi intre banii de tigari si principii sau, mai rau, adica de-a dreptul infernal, intre tutun si orgoliu, mai ales cand ai fi in stare sa-ti fumezi si mama. Iar pe langa mahorca mai exista o sumedenie de lucruri de care esti convins ca ai neaparata nevoie.

Mesteca de ceva vreme, pierdut intre acele mese goale si scaune din plastic, pe care le descoperea de fiecare data cand isi abatea privirea fie si un milimetru, le descoperea tresarind, schelete ale unor martori care putrezisera pe tacute la datorie. Mesteca in sila sau doar absent si dumicatul refuza sa alunece pe gat, se transformase intr-un aluat acrisor, gata sa fermenteze. Gura se misca fara el, fara sa comunice cu restul trupului, se agita inutil, ca un animal in cusca, dar totul era bine ferecat, esofagul si balonul asimetric al stomacului ii refuzau, parca tot mai des in ultima vreme, cooperarea, asa ca isi elibera cavitatea bucala scuipand pasta calaie in scrumiera si isi clati gura cu vin rosu demisec. Se simti ca si cum tocmai ar fi aprins o lumina. O mica revelatie gustativa ii smulse un zambet imperceptibil, aburul unei bucurii confuze, fara a-l deturna catusi de putin de la verdele primavaratic din capatul privirii. Isi inclesta degetele, cu infime tremuraturi involuntare, pe sticla groasa a paharului, ca de fiecare data cand ii auzea vocea.

Desigur, nu i se adresa direct, insa rotunjea cuvintele destul de clar incat sa fie sigura ca ajung pana la el. N-o zarea nici macar cu coada ochiului, dar stia ca e acolo, ingenuncheata pe una din mesele de plastic, cu ochii lasati in decolteu si cu nelipsitul ei cesulet la mana. Se ruga fara sa se miorlaie, stapana pe sine dar smerita, cu cuvinte imbibate de lacrimi, nori negri si sterpi, care nu taraie cu una cu doua, ci doar in furtuni dezlantuite, se ruga cu demnitatea la limita disperarii, catre creatorul tuturor lucrurilor, al celor vazute si al celor nevazute, al celor simple si al celor complicate, sa-l dezbare pe pacatosul ei de barbat de darul betiei. Desigur, barbatul ei era chiar el. Cuvintele indirect mustratoare ii picau greu, fierbinti ca plumbul topit, cu atat mai mult cu cat le socotea in buna masura neadevarate. La inceput, auzite din dormitor in timp ce el motaia cinstit si neprihanit in fata televizorului, asemenea vorbe l-au lovit cu barosul, apoi cu ciocanul, apoi cu ciocanelul, iar acum ii desfac sufletul cu surubelnita in cruce. Desigur, spera din toata inima ca atoatastiinta divina sa-si intre in atributiuni si sa deconspire exagerarile consoartei, iar ingerul Domului sa pogoare diafan pe langa lustra, sa se aseze pe mana cu cesulet si sa spuna: mai usurel, femeie! Astepta asta de cativa ani buni, sub diferite si intortocheate variante, insa ce inseamna cativa ani pentru Cel Etern decat o clipire de gene? Ei da, avea rabdare cat sapte batrani chinezi laolalta si, in asteptarea clipei de gratie, zemos-razbunatoare, se prefacea ca nu aude, isi astupa urechile cu ceara indiferentei jucate si isi anestezia tresaririle de orgoliu de preferinta cu vin rosu demisec. Cand in cele din urma vocea ei se sugruma intr-un oftat stins, se auzi difuzorul de deasupra tejghelei, care anunta ninsori bogate in toata tara si eventuale furtuni de zapada in zona lor.

Dupa toate aparentele, era inca dimineata; lumina era nehotarata, iar copiii inca nu pornisera cu colinda. Daca omul lui nu catadicsea sa se incheie la prohab si sa scoata fata de frizer slugarnic la aer, asta pana in ceasurile amiezii, supravegherea lui risca sa devina un cosmar. Hoardele de prunci, insetate sa vesteasca nastere Domnului si sa stranga un banut, deja frematau in dosul usilor, gata sa se napusteasca cu steaua spre casele crestinilor. Cum se insera devreme, picioarele lor trebuia sa fie iuti si colindele scurte, ceea ce insemna ca intrarea imobilului de vizavi se va transforma intr-un adevarat furnicar. Pentru a-si indeparta aceasta viziune sumbra si a-si mai potoli neastamparul degetelor, bau doua pahare de vin, scurt, cu o neatentie studiata, unul dupa altul, ca si cum le-ar fi rasturnat din greseala.

Dincolo de geamul pe care praful din vara supravietuise ca prin minune, amortizand albul zapezii, banuia serpuitoare miresme. Imbibate in hainele copiilor, mirosurile de sarmale si cozonac se vor raspandi in tot orasul, inlocuind izul aspru de sorici parlit, tot mai persistent pe masura ce te indepartai de centru si te apropiai de mahalale. Aroma evanghelizatoare a cuhniilor alunga, intr-un razboi nevazut, damfurile pagane, iar hainele micutilor, indeosebi caciulile pufoase, fularele si manusile, captusite cu mirosuri binecuvantate, erau armele cele mai de pret. Doar subsolurile igrasioase ale blocurilor de beton exalau duhori atee si proletar revolutionare; cate un cadavru al lui Lenin putrezea in fiecare dintre ele. Ningea cu fulgi cat nasturii si strada din fata carciumii era calma. Inauntru, un cer rarefiat de fum de tigara plutea lenes, departe de orie atmosfera festiva si imun la semnele nasterii. Baiatul de la bar, ghemuit sub tejghea, scria absorbit sms-uri la telefonul mobil, cu gandul la petreceri, nu la gestiune si la vanzari. Nu l-ar fi mirat sa afle ca da tigari pe sub mana, la pret de contrabanda. Jumatate de ceas sa fi avut liber, sa-l indemne la taifas si spovedanii, asa cum, daca era nevoie, se pricepea strasnic, l-ar fi descusut pana la a saptea spita.

Ea incepu sa se roage din nou, cu glas parca ceva mai pitigaiat, ca si cum lacrimile si-ar fi pierdut rabdarea, devenind, fara doar si poate, comica, desi oamenii se feresc sa rada de asemenea lucruri, iar ingerul Domnului, prins cu pregatirile Ajunului, o lasa sa toarne minciuni cu nemiluita, minciuni in care ea credea, ratacita de propriile scorneli, si pentru care era in stare sa planga pana pleoapele ii fosneau ca iasca. Ingerii Domnului, suflecati pana la coate ca tractoristii, framantau aluaturi de cozonac alaturi de babe noduroase in sate fara ceasuri, invarteau la sarmale in bucatarii cu geamuri nadusite si cu candela deasupra aragazului, fierbeau cazane mari de zeama de cocos si le puneau la racit in strachini cu motive populare sau in castroane de plastic, nu gaseau timp, sarmanii, sa pogoare pe o mana cu cesulet si sa spuna: mai usor, femeie! Asa ca nici el nu voia sa o auda, o lasa sa baiguie in legea ei, vrute si nevrute, pana cand, intr-o zi, isi va iesi amarnic din pepeni si va face macel, nu alta. Usii metalice a imobilului gri, cu fatada batuta in praf de piatra, ii crescusera ditamai ramurile, frumos arcuite intr-o coroana bogata, verdele crud era insotit de floricele marunte si albe, batute ca liliacul. Din frunzisul acelui arbore trebuia sa apara capul celui pe care il astepta, fata aceea de frizer slugarnic care merita pumni in nas, cum tot pe acolo vor fi nevoiti copii sa se catere pentru a vesti nasterea Mantuitorului celor din blocul cu patru etaje, unde, era sigur, pe jumatate dintre locatari ii durea in spate de viata vesnica, insa aveau o slabiciune pentru jumari, vin rece si castraveti murati. Intr-o buna zi, pe la amiaza, i-a spus: mai bine mi-ai face un copil!

Cam la doi ani dupa aceea lui i-a parut rau pentru aceste cuvinte, iar cam la zece ea si-a netezit bluza si a zis: doctorul s-a dat batut, nu avem nici o sansa. Ca sa repare cumva gresala de cu zece ani in urma, cand cuvintele lui fusesera fara rautate dar de prisos iar fata ei s-a vestejit vazand cu ochii, a mormait: degeaba mai fac facultate… Ea nu s-a inseninat, dar i-a priit. Deja relatia cu ea, la acel moment, avea gust de calti, insa cuvintele scapate cu zece ani in urma il impinsesera sa fie amabil. Apoi i-a intors spatele, a urcat in taxi si l-a busit plansul. Nici nu banuia, saraca, ce veste proasta putuse sa-i dea si nici el nu vedea foarte clar marginile dezastrului, insa intuitia haului l-a facu sa explodeze. Mult mai tarziu s-a gandit ca izbucnitul in plans are ceva in comun cu ejacularea, mai ales cu cea stearpa, apogeul placerilor solitare. Oricum, fusese mult mai bine asa decat sa fi lasat timp sa se caste intre ei una din acele taceri adanci, pacloase, ambigui, din care, la fel ca in anestezia totala, nu stii daca te mai trezesti. Atunci a murit a treia sau a patra oara, nu mai tinea minte exact. Prin frunzisul copacului, copiii aveau sa se strecoare greu. Parca ii vedea: bondoci, cu caciulile pe ochi si cu obrajii rosii, aburcandu-se pentru a intra in scara blocului.

Noroc ca pana la ceasurile amiezii avea timp sa-l taie, desi nu-i pica deloc bine sa puna securea pe un copac inflorit, asta ii amintea, printr-o asociatie stranie, de o imagine de film, in care un soldat impusca o femeie gravida, ca si cum ar fi fost acelasi lucru. Asta il intristeaza si il rascoleste, un vant rece bate printre lucruri nelamurite. Desi stia bine ca niciodata cuvintele nu pot cuprinde tot ce vreun vartej viscoleste in mintea si sufletul omului, ori mai cu seama in amintirile lui neclare, din cand in cand, avea un chef nebun sa-si povesteasca cuiva viata de dinainte de a muri prima data, asta il relaxa, il conecta la o baterie care ii reda pofta de viata pentru un timp, insa strada era goala, gospodinele nu-si vedeau capul de treaba, baiatul de la bar trimitea sms-uri disperate, copiii frematau de nerabdare in dosul usilor. Ar fi trebuit sa puna mana pe topor, sa taie copacul de vizavi, sa dea buzna in apartamentul cui trebuia si sa-l scoata de urechi pe insul cu fata de frizer slugarnic, ca pe un iepure lesinat. Nimic nu i se parea mai drept in acel moment, decat sa-i tina capatana insului sub cot, sa-i care pumni in figura si sa-i povesteasca despre el cel care statea acolo pe scaunul de plastic si il astepta, sa-si depene viata si gagiul sa inteleaga de ce o incaseaza, sa-i spuna o sumedenie de lucruri pe care altfel risca sa le uite chiar el pentru el insusi, ceea ce ar insemna, intr-un fel, sa moara pentru ultima data, daca intr-adevar exista asa ceva.

Fragment din romanul

See Also

Dan Lungu, In iad toate becurile sint arse, Editura Polirom

In iad toate becurile sint arse
de Dan Lungu

Editura Polirom

Citeste Prezumtia de autobiografie – o confesiune a autorului.

Vrei cartea? Comanda aici.

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top