Citești
Pudra – fragment de roman

Pudra – fragment de roman

Revista Psychologies

…Confesiunea lui fusese franca, scurta, violenta. Prin urmare, glorioasa. Asa au aflat cu totii ca Boris „al nostru” – Carasiniu strinse mina Ginei –, adorabilul frate mai mare si protector al lui Flaviu pe tot parcursul copilariei si adolescentei lor, cedase nervos in ziua in care a fost chemat la morga sa-si recunoasca tatal. Se dusese in locul mamei, afectata si asa prea mult de agresiunile alcoolice ale unui sot disparind de-acasa, ca si-atunci, cu saptaminile.

Un parinte pe care, de cind se pomenisera – povestea Flaviu –, ei, copiii, nu-l stiusera altfel decit intorcindu-se beat mort de la biblioteca (omul era bibliotecar), de parca efortul si concentrarea pe care le cerea minuirea cartilor il extenuau in asa masura, incit ele puteau fi anihilate numai printr-un creier spalat. Acum, cadavrul n-a trebuit dezvelit, spuse Carasiniu. Boris nu i-a lasat sa-l dezveleasca. L-a recunoscut imediat dupa talpi. Talpile paterne, desculte, ramase in afara lintoliului mortuar, pe care fiul le vazuse in atitea nopti strabatind traseul de la poarta pina-n casa. Pentru ele, drumul cel mai greu de strabatut.

Traseul pe care tatal incepea deja sa se dezbrace, presarindu-si hainele peste tot, risipindu-le prin curte si pe scari, raminind numai in maiou si chiloti, racnind si injurind in tot acest rastimp, de parca patul ar fi trebuit sa-l astepte in poarta sau imediat in dosul ei, cu asternuturile intinse, moi si albe, sub lumina lunii…

Si atunci, ca si acum, Boris era singurul care alerga in urma lui sa-i culeaga vesmintele din tarina, in timp ce parintele, a carui carne parea ca luase foc, zacea deja in incaperea lor comuna, gemind si nelasindu-i sa doarma, scrisnind din dinti cu suier pina la ziua. Cu suier. Cu acel suier care-ti lua mintile, spuse Carasiniu. Si, povestea Flaviu judecatorilor sai, dupa ce indurase atit, la simpla revedere a acelor talpi goale, acum intepenite, imediat dupa ce le -a recunoscut, mintea lui Boris s-a prabusit in neant. La numai nouasprezece ani.

– Bietul Boris, ce rau imi pare de Boris, n-as fi vrut… pentru el chiar n-as fi vrut, imi pare tare rau…
Si Gina il mingiie pe Vlad in absenta lui Boris, ii mingiie mai intii un obraz, „esti pudrat, ce dragut”, apoi si pe celalalt, „de ce te-ai pudrat?”, ii cuprinde ambii obraji (obrajii lui de mort) cu palmele (palmele ei mici, cu miros de mort), si-l priveste drept in ochi de foarte aproape, ii suride, il dezmiarda si continua sa susure in linistea localului, „imi pare tare, tare rau”, acum ii susura in ureche, il linge, il linge cu limba care odinioara umezise sandvisul impregnat cum altfel decit de miasmele cimitirului, din cind in cind se indeparteaza si-si invita fostul coleg sa o insoteasca la hotel, o invitatie reluata si tentanta careia Carasiniu nu se simte deocamdata in stare sa-i dea curs, „acum nu pot, crede-ma, dar ramii acolo”, spune el, si-i inlantuie capul, si-i apasa iarasi buzele pe urechea lui, pentru ca-i face placere sa i le simta, pentru ca toata stradania Ginei ii face mult bine, dar cum o sa-i spuna de insuficientele lui la pat din ultima vreme si mai ales de unde vine el acum, „dar vreau acum, vino acum”, gingureste Gina, „acum nu… nu… acum tocmai am trecut printr-un soc…”, ii scapa lui, si o excitatie subita incepe sa-l stinjeneasca, „uite ca totusi mi se mai intimpla”, isi spune, si excitatia ii creste vertiginos de parca acest cuvint ar avea el insusi materialitate si tot gindindu-l se umfla, dospeste, „ba acum, te rog, vino acum, ce soc?, nu vad nici un soc…”, il linge Gina direct pe creier, de vina ar putea fi degetele ei neobisnuit de mici si scurte, de-a dreptul infantile, care ramasesera la fel de infantile si contaminate de clanta cimitirului, degetele ei cu un fel de a-i palpa slitul aproape inconstient, deloc timid, o atingere repetata ca o scurta lovitura smechereasca de cravasa, cu care ar dori sa-l atentioneze de ceva sau sa-l pedepseasca, „nu acum, alta data, acum vin de la… din… stai”, gifiie el, adunindu-si picioarele si incordindu-si-le, reperindu-si ca pe-o maladie „fierul” dintre coapse, „nu… stai… alta data, alta data”, suiera el retinindu-i palma si tremurind, pentru ca starea in care-l adusese Gina e o stare carnala sub hipnoza de care numai ea l-ar mai putea dezlega, „ramine pe alta data, uite, iti promit, bine?, stai…”, geme Carasiniu si tremura, si-si desface pantalonii, si-i primeste palma, si i -o apasa, apoi i-o lasa singura, sa caute, sa transeze, sa faca ceea ce stie ea prea bine ca trebuie sa faca, iar el respira scurt, foarte scurt, si-si stringe ochii, si-si misca urechea sub buzele ei, si cotul sub sinii ei, pentru ca izbuteste, in sfirsit, izbuteste, nu-si mai controleaza pulsatiile… iar mina ei se umezeste. Si el gifiie, pentru ca nu-i poate spune, cum o sa-i spuna de unde vine si ca acum nu se poate, mai mult de-atit nu se poate, e prea slabit, inima ii e prea slabita, si cum ar putea-o insoti el, mortul cel abia reintors la viata, e prea riscant sa mai repete ce-au facut, acum, cind lui ii e atit de bine aici, in separeul barului, unde isi gasise in sfirsit un loc sigur dupa atita hoinareala, acest loc sigur si dosnic in care putuse sa se si descarce si-n care ar putea sa se odihneasca. Sa se-odihneasca, si atit. „Bine, bine”, Gina renunta, cedeaza, isi cauta poseta, scotoceste dupa o tigara, „bine, cum vrei tu, e bine si-asa, ramine pe-alta data”, si Carasiniu o mai asculta o vreme, ii mai retine o vreme intre buze virful degetelor minuscule, contaminate de moarte, datatoare de viata, cit femeia e tot incinsa si se-nfierbinta iarasi in acuze, indrugind ceva legat iarasi de tatal care o parasise de copila, cum o parasisera si ei, colegii, pe cind gindul lui eliberat aluneca din nou spre Davida, spre Davida Despot si Gratia Garabedean si Teodor Caba, spre timpul in care ii cunoscuse pe cei trei, spre moartea care curma mereu ceva, si Gina il simte, simte vorbele care il imboldesc, „dar spune tu, mai bine spune tu, imi place sa te-ascult, vorbesti asa frumos… o clipa, doar, sa-mi aprind tigara… da, acum poti sa spui”, spune Gina. „Acum spune.”

Fragment din romanul

Pudra, Dora Pavel, Editura Polirom

Pudra
de Dora Pavel

Editura Polirom

Citeste Romanul unei noi sanse, al unei noi ratari – o confesiune a autoarei.

Vrei cartea? Comanda aici.

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

Vezi comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Sus

Prinde o reducere o dată în lună! Totul redus cu 30%
ABONAMENTE, CĂRȚI, EVENIMENTE
AGENDE PERSONALIZATE