Viata lui Kostas Venetis – fragment de roman
Intr-o dupa-amiaza de duminica am fost poftit de Léon intr-un local de petrecere, pentru a sarbatori viitoarea noastra izbanda.
Imbracati in hainele noastre de sarbatoare, urcaram pe strada Lepic spre sala de dans ce fusese deschisa in apropierea unei vechi mori de vant si a unei ospatarii vestite pentru vinul sau acrisor si painisoarele de secara numite galette, carora mancaciosii Parisului le dadeau o pretuire deosebita. Nu doar lucratorii si grizetele, pictorii saraci si baietii de pravalie, ci si burghezii mai instarati suiau adesea colina Montmartre in cautarea acestor faimoase bunatati populare, pe care le gustasem si eu intr-un prilej, la indemnul lui Manoil – un obisnuit al localurilor de pe colina, unde ii placea sa haladuiasca in tovarasia zugravilor de tablouri.
La balurile ce se tineau aici in fiecare duminica nu mai fusesem insa niciodata. Imi petrecusem vremea mai mult prin cuiburile de razmerita ale anarhistilor si nu cunosteam nimic despre felul in care stiu sa petreaca parizienii.
Si trebuie sa-ti marturisesc ca am incercat un soi de sfiala atunci cand, cu degetele inclestate de bratul puternic al lui Léon, am patruns intr-o incapere cat o biserica, in mijlocul careia se intindea locul de dans, inconjurat de o balustrada vopsita in rosu. Pe margine erau randuite mese si scaune, se degustau tot felul de bauturi, se spuneau glume fara perdea.
Ne-am asezat la o masa mai laturalnica si Léon a cerut o sticla de vin.
Am inceput sa bem in tacere. In timp ce degetele groase, acoperite cu niste peri roscovani, ale amorezului meu, bateau pe scandura mesei tactul vioi al unui cantec de dans, eu ma uitam la perechile care dantuiau, la fetele rosii ale chefliilor ce vorbeau tare si gesticulau cu aprindere, la fustele largi ale femeilor de sub care se aratau niste picioare de o croiala fara cusur si incetul cu incetul ma lasam furat de voiosia acestei petreceri. Nu cunosteam miscarile dansurilor evropenesti: nu stiam nici polca, nici valsul, nici cadrilul, cu figurile lui complicate, care ma faceau sa zambesc a rade pe sub mustata, caci mi se pareau rasfat si caraghioslac.
Cativa muzicanti asudati, in fracuri pe care jegul era gros de un deget, se straduiau sa puna pe jar multimea pestrita a dansatorilor. Mirosea a vin ieftin, a pudra, a parfum de doi bani si a transpiratie.
In curand am ramas singur la masa, Léon s-a dus sa danseze. Isi gasise drept partenera o muiere butucanoasa si stacojie la fata, cu multa carne pe dansa: fara indoiala o servitoare.
Vinul acrisor imi pusese sangele in miscare. Ma simteam usor ametit, iar toate spaimele prin care trecusem in ultima vreme se risipisera ca un fum. Il urmaream dantuind pe Léon, petreceam in sinea mea la vederea miscarilor lui neindemanatice, care se potriveau mai bine cu cutitul si barda, dar ma si induiosam oarecum: isi tinea perechea de talie ca un urs care ar fi tinut intre labe o vaza de portelan. Numai ca de data aceasta portelanul nu se dovedea cu nimic mai de soi decat ursul: femeia era la fel de greoaie si la fel de impiedicata, ii lipsea orice urma de gratie.
De la perechile de dansatori ochii mei s-au mutat apoi asupra barbatilor si femeilor de la mese, care se odihneau intre o polca si un cadril, incalzindu-si simturile cu bautura. Si deodata un fior imi sageta cosul pieptului: la o masa asezata intr-un colt mai intunecos al localului am descoperit chipul de inger barbos al lui signor Pellegrino.
Un soi de sfiala ma facu in momentul acela sa las privirea in jos si a fost nevoie de inca doua pahare de vin pana sa indraznesc a-l fura iarasi cu coada ochiului pe barbatul acesta, a carui frumusete desavarsita ma urmarise zile si zile la rand. Signor Pellegrino statea la masa cu doua femei (a caror infatisare trada niste profesioniste ale amorului) si nu parea sa impartaseasca veselia petrecerii. O strambatura de dezgust se putea citi pe buzele lui desenate parca de pensula unui zugrav din vechime, in timp ce-si plimba degetele, cu o lehamite boiereasca, pe umarul dezgolit al uneia dintre cele doua cocote.
O palma vartoasa, pe care mi-a tras-o peste spate Léon, ce revenise la masa rosu la fata si pesemne atatat de dorinta trupeasca, m-a facut sa-mi desprind ochii jinduitori de la fata austriacului. Si pentru prima data, m-am simtit rusinat de veselia galagioasa si de apucaturile mitocanesti ale insotitorului meu, care tocmai dadea peste cap, galgaind lacom, o sticla de vin. Cateva picaturi de un rosu intunecat se prelinsera si pe camasa lui alba de sarbatoare care se potrivea atat de putin cu grumazul sau gros si puternic ca o spinare de bivol.
Eram nerabdator sa raman iarasi singur la masa, ca sa pot trage cu ochiul din nou la signor Pellegrino. Dar, parca pentru a-mi face in ciuda, Léon mai comanda doua sticle de vin si invaluindu-ma in rasuflarea lui puturoasa, incepu sa-mi insire, facand risipa de vorbe de mascara, toate farmecele trupesti ale maldarului de carne cu care tocmai dansase. In timp ce ma prefaceam ca ascult vorbele sale pidosnice, aruncam din cand in cand cate o uitatura repede si furisa catre masa lui signor Pellegrino, temandu-ma ca acesta ar putea sa paraseasca in orice moment vulgara petrecere a lucratorilor si grizetelor.
Si ori de cate ori il gaseam la locul sau, sorbind plictisit dintr-un pahar cu sampanie, o caldura blanda si moale, atat de diferita de pofta salbatica pe care mi-o starnea barbatia sculata a lui Léon imi strabatea madularele, ajungea undeva deasupra stomacului si se raspindea printre coaste, dandu-mi o stare de freamat, care venea de la suflet si nu de la simturi.
Observand ca nu sunt atent la vorbele lui in doi peri, Léon ma ameninta in joaca cu pumnul, imi scuipa in obraz o injuratura, apoi se porni in cautarea grasanei, spunand ca are de gand sa incinga o polca pe cinste.
Fragment din cartea
|
Viata lui Kostas Venetisde Octavian Soviany Editura Cartea Romaneasca |
Citeste A doua viata a lui Kostas Venetis – o confesiune a autorului.
Vrei cartea? Comanda aici.
