Dan Sociu, confesiune: Neputinta iesirii din estetic

Dupa 15 ani de alcoolism, am ajuns, la 29 de ani, in spital cu diagnosticul pancreatita necrotico-hemoragica. M-am trezit intr-o dimineata cu o durere continua, oribila, in zona abdominala; am vomat jumatate de ora tot ce avem in stomac, apoi inca jumatate de ora am vomat aer. Prietena mea a crezut ca sunt doar mahmur si s-a dus la job, sa pregateasca o lansare a unei carti de Marc Levy.

M-am dus si eu la job, ca un erou al clasei muncitoare, cu durerea in coaste. De la job insa m-a luat o masina (sefa mea vazuse in ce stare sunt) si m-a dus la spital. Am stat o ora la coada, abia tinindu-ma pe picioare. A aparut si prietena mea, care m-a bagat peste rind. O doamna doctor m-a consultat, mi-a spus ca am gastrita si m-a trimis acasa.

M-am zvircolit inca o zi si apoi m-am intors la Floreasca. Un doctor mai tinar m-a consultat si a decis sa ma opereze. Statistica spune ca de la pancreatita necrotico-hemoragica mori, dar eu am supravietuit. Inca o luna am stat in spital cu doua tuburi iesindu-mi din abdomen, unul din uretra, unul din stomac (care trecea prin git si iesea pe nas) si perfuzii. N-am mincat nimic aproape doua saptamini; prietena mea a fost acolo tot timpul, linga mine, m-a ingrijit, a spaguit personalul, s-a rugat. Fratele ei mi-a facut rost de niste medicamente scoase din uz, care se pare ca m-au ajutat mult. A trebuit sa ma las de baut si de fumat. N-am mai putut comunica cu niciunul dintre vechii mei prieteni, pentru ca nu mai stiam cum sa o fac fara alcool.

Am inceput sa-mi analizez viata, vechiul si noul creier, la rece, pe trezie. De unde eram inainte un poet betiv exuberant si neinfricat, am inceput sa devin speriat si rigid. Dupa un an, am plecat cu prietena mea in Germania, la o bursa artistica, recomandat de Mircea Cartarescu. Stateam intr-un castel, in mijlocul padurii, prietena mea era incintata, ne iubeam, aveam impreuna o noua viata inainte.

In acelasi timp, ma apucasem de fumat hasis, ca sa inlocuiesc alcoolul. Intr-o zi, m-am intors din padure, de la plimbarea mea zilnica cu bicicleta si i-am spus prietenei mele ca nu mai vreau sa fim impreuna. A doua zi, ea a plecat in Franta. Am ramas relativ singur la Solitude, cum se numea rezidenta; spun „relativ singur” pentru ca eram totusi inconjurat de lume si serile mi le petreceam cu o dansatoare asiatica deprimata dupa despartirea de prietenul ei.

Dupa citeva saptamini, dansatoarea si-a terminat rezidenta si a plecat; intr-o dupa-amiaza, m-am intors in camera mea, am deschis laptopul si am inceput sa scriu tot ce gindisem si simtisem in ultimul an.

Dupa o luna – timp in care am scris, ca posedat, cite 15 ore pe zi si uneori chiar mai mult – am terminat „Nevoi speciale”. N-am redactat-o aproape deloc, am taiat doar unele fragmente, pentru ca imi vedeam textul mai mult ca pe un testament si mai putin ca pe o carte literara si voiam sa pastrez acel aer de document ultim, cu toate stingaciile sale.

M-am privit cu toata luciditatea si onestitatea de care am fost capabil, desi uneori cred ca am fost prea dur cu mine insumi, iar alteori ca nu destul de dur. Cartea e totusi una literara, pentru ca nu se poate altfel, asta sunt eu, pentru asta m-am antrenat ani de zile. Neputinta iesirii din estetic e si una din temele cartii. Urmatoarea carte sper sa fie despre depasirea acestei etape si intrarea in etic, poate chiar in religios.

de citit:

 Citeste aici un fragment din volumul „Nevoi speciale”.